Gabriel P. Kondratenko - Crimeea in schite

73. Reymssky Catedrala din Reims, Franţa

Catedrala Notre Dame din Reims Catedrala Notre Dame din Reims este principala catedrala a orasului, fiind cunoscuta drept locul de incoronare a vechilor regi francezi. Aceasta a inlocuit o biserica mai veche, care a pierit in urma unui incendiu din anul 1211, urmata mai apoi de basilica in care Clovis a fost botezat de catre Sfantul Remi, episcopul de Reims in anul 496. Catedrala din Reims a fost terminata pana la sfarsitul secolului al XIII-lea, exceptie facand doar fatada de vest. Aceasta parte a catedralei a fost ridicata si infrumusetata in secolul al XIV-lea, dupa schite ramase din secolul anterior - nava fiind intre timp prelungita pentru a deveni incapatoare multimilor ce doreau sa participe la incoronari. Turnurile, care au o inaltime de 81 de metri inaltime, au fost proiectate initial pentru a atinge inaltimea de 120 de metri. Turnul de sud pastreaza doua mari clopote. Unul dintre clopote, numit Charlotte de catre cardinalul din Lorraine in anul 1570, cantareste mai mult de 10 tone. In anul 1875, societatile franceze au alocat 80.000 de lire pentru repararea fatadelor si a balustradelor. Fatada mare este cea mai fina portiune a arhitecturii catedralei, fiind si una dintre cele mai mari capodopere ale Evului Mediu. Atacurile germane din timpul primului Razboi Mondial au distrus parti semnificative ale catedralei, multe portiuni ale acesteia fiind surpate. Imediat dupa razboi, toate cele afectate de atacuri au fost reparate sau inlocuite, ajungandu-se din nou la forma initiala a cladirii. Cele trei portaluri sunt incarcate cu o multime de statui si statuete. Portalul central, dedicat Fecioarei Maria, este surmontat de o imensa fereastra rozariu, la randul ei incadrata intr-un arc decorat bogat cu statuete. Galeria regilor, cum este denumita de localnici, care se afla deasupra acestui portal principal infatiseaza evenimentul botezarii lui Clovis. Alaturi de acest moment, care ocupa locul central, se afla statuetele regilor succesori lui. Fatadele transeptelor sunt de asemenea bogat impodobite cu sculpturi. Transeptul de nord, cu toate lucrarile acestuia ne infatiseaza statuetele principalilor episcopi ai orasului Reims, o scena a Judecatii de Apoi si o reprezentare a lui Iisus. In continuare, transeptul de sud impreuna cu toate lucrarile acestuia ne infatiseaza un minunat rozariu alaturi de seria de profeti si apostoli ai Vechiului si Noului Testament. In anul 1481 un incendiu a distrus acoperisul si spirele catedralei: din cele patru turnuri ce flancau transeptele nu a mai ramas nimic inaltat deasupra acoperisului.Deasupra corului se inalta un elegant turn clopotnita din lemn ce atinge inaltimea de 18 metri ce a fost construit in secolul al XV-lea.  Interiorul catedralei din Reims are o lungime de 138.75 de metri si o latime de 30 de metri in dreptul navei si de 38 de metri in centrul acesteia. Catedrala are forma de nava fiind alcatuita din nava cotinuata cu lateralele specifice, transepte si bolti, un cor cu doua bolti si o absida cu mai multe capele.Interiorul, asemeni exteriorului, este si el incarcat cu o multime de statui, asemanatoare celor de pe fatade. Alaturi de statui, interiorul mai este luminat si cu vitraliile pline de lumina si culoare apartinand secolului al XIII-lea. Rozariul de deasupra fatadei centrala si galeria de dedesubt sunt de o frumusete rara.Catedrala din Reims poseda pretioase tapiserii. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt cele ale lui Robert de Lenoncourt, arhiepiscop din timpul lui Francois I, reprezentand viata Maicii Domnului.Transeptul nordic pastreaza o minunata orga incastrata intr-un suport gotic. Ceasul din corul catedralei este ornat cu figurine mecanice ciudate. Mai multe tablouri, ale lui Tintoretto, Nicolas Poussin si ale altora, alaturi de lucrarile in lemn si mobilerul corului merita mentionate.Faimosul artist rus Marc Changall are si el lucrarile sale la dispozitia vizitatorilor, acestea putand fi vazute in frumoasele vitralii instalate in anul 1974.Catedrala detine si Sfantul Ampoule sau recipientul in care era tinut inainte uleiul cu care se ungeau regii francezi. Odata cu Revolutia Franceza si distrugerile acesteia, nici acest obiect de cult nu a scapat nevatamat, astfel, o parte a acestuia este incorporata in cel actual.Catedrala Notre Dame din Reims, fosta abatie a lui Saint-Remi, a fost inscrisa in lista patrimoniului mondial de catre UNESCO in anul 1991.

72. Castelul Neuschwanstein din Bavaria, Germania Castelul Neuschwanstein (în germană Schloss Neuschwanstein) este un castel în stil romantic - renascentist construit la sfârșitul secolului al XIX-lea pe un deal accidentat aflat deasupra satului Hohenschwangau de lângă Füssen (în sud-vestul Bavariei, Germania). Palatul a fost comandat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei ca un refugiu și ca un omagiu adus lui Richard Wagner. Contrar părerilor comune, Ludovic a plătit lucrările de construcție ale palatului din averea sa personală și împrumuturi extinse, nu cu fonduri publice bavareze (vezi mai jos). Palatul s-a dorit a fi un refugiu personal al regelui retras, dar a fost deschis pentru publicul plătitor imediat după moartea sa în 1886 De atunci, peste 60 de milioane de oameni au vizitat Castelul Neuschwanstein. Peste 1,3 milioane de turiști îl vizitează anual, cu un maxim de 6.000 pe zi, în timpul verii. Palatul a apărut în mai multe filme și a fost sursa de inspirație pentru Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită din Disneyland și, mai târziu, pentru alte structuri similare. Castelul este una dintre cele mai renumite atracții turistice dinGermania. În apropiere se află Castelul Hohenschwangau.Localitatea Schwangau se află la o altitudine de 800 m, la granița de sud-vest a landului german Bavaria. Împrejurimile sale sunt caracterizate de tranziția între poalele Alpilor, în partea de sud (spre granița cu Austria aflată în apropiere) și un peisaj deluros în partea de nord care apare plat prin comparație. În Evul Mediu, trei castele dominau această zonă. Unul a fost numit Castelul Schwanstein.[nb 1] În 1832, tatăl lui Ludovic, regele Maximilian al II-lea al Bavariei, a cumpărat ruinele sale pentru a le înlocui cu confortabilul palat neo-gotic cunoscut sub numele de Castelul Hohenschwangau. Finalizat în 1837, palatul a devenit reședința de vară a familiei sale, iar fiul său mai mare Ludovic (născut în 1845) și-a petrecut aici o mare parte a copilăriei sale.[necesită citare] Castelul Vorderhohenschwangau și Castelul Hinterhohenschwangau[nb 2] erau așezate pe un deal accidentat cu vedere spre Castelul Schwanstein, două lacuri din apropiere (Alpsee și Schwansee) și satul. Separate doar de un șanț cu apă, ele erau formate dintr-o sală, un turn de pază și un turn-locuință fortificat.[5] În secolul al 19-lea din castele medievale gemene au rămas doar ruine, dar cel din Hinterhohenschwangau a servit ca un loc de veghe cunoscut sub numele de Sylphenturm Ruinele de deasupra palatului familiei au fost cunoscute de prințul moștenitor din excursiile sale. El a schițat pentru prima dată una dintre ele în 1859 în jurnalul său. Atunci când tânărul rege a venit la putere în 1864, construirea unui nou palat în loc celor două castele ruinate a devenit primul din seria de proiecte de construire de palate Ludovic a numit noul palat Noul Castel Hohenschwangau – numai după moartea sa a fost redenumit Neuschwanstein Rezultatul confuz este că Hohenschwangau și Schwanstein și-au schimbat în mod efectiv numele între ele: Castelul Hohenschwangau a înlocuit ruinele Castelului Schwanstein, iar Castelul Neuschwanstein a înlocuit ruinele celor două castele Hohenschwangau.În 1868, ruinele castelelor medievale gemene au fost demolate complet, fiind aruncate în aer. Piatra de temelie a palatului a fost pusă la 5 septembrie 1869; în 1872 pivnița sa a fost finalizată și în 1876 totul până la primul etaj. Dar mai întâi a fost finalizată clădirea de la poartă. La sfârșitul anului 1872 ea a fost finalizată și complet mobilată, ceea ce i-a permis lui Ludovic să-și amenajeze acolo o locuință provizorie și să observe continuarea lucrărilor de construcții. În 1874, conducerea lucrărilor civile a trecut de la Eduard Riedel la Georg von Dollmann. Ceremonia de așezare a ultimei cărămizi a avut loc în 1880, iar în 1884 regele ar fi putut să se mute în noua clădire. În același an, conducerea proiectului a trecut la Julius Hofmann, după ce Dollmann a căzut în dizgrația regelui. Palatul a fost înălțat ca o construcție convențională din cărămidă și mai târziu placat cu alte tipuri de roci. Calcarul alb utilizat pentru frontoane provenea de la o carieră din apropiere.[14] Cărămizile din gresie pentru portaluri și bovindouri proveneau de la Schlaitdorf din Württemberg. Marmoră dinUntersberg (din apropiere de Salzburg) a fost folosită la ferestre, ancadramente arcuite, coloane și capitele. Sala Tronului a fost adăugată mai târziu în planurile constructorilor și a necesitat un cadru de oțel. Transportul materialelor de construcții a fost facilitat de schele și de o macara cu aburi care a ridicat materialul pe șantier. O altă macara a fost folosită la locul propriu-zis al construcției. Recent înființata Dampfkessel-Revisionsverein (Asociația de inspecție a cazanelor de aburi) inspecta în mod regulat ambele cazane.Timp de aproape două decenii, șantierul de construcție a fost angajatorul principal din regiune.[15] În 1880, aproximativ 200 de mesteșugari au lucrat pe șantier,[16] fără a fi numărați furnizorii și alte persoane implicate în mod indirect în construcție. În perioadele în care regele insista pe termene strânse și modificări urgente, s-a raportat că erau activi până la 300 de lucrători pe zi, lucrând uneori și noaptea la lumina lămpilor cu petrol. Statisticile din anii 1879/1880 menționează o cantitate imensă de materiale de constructii: 465 tone de marmură de Salzburg, 1550 tone de gresie, 400.000 de cărămizi și 2050 m3 de lemn pentru schele. În 1870 a fost înființată o societate de asigurare a muncitorilor, pentru un tarif lunar redus, sporit de către rege. Moștenitorii victimelor accidentelor (30 de cazuri sunt menționate în statistici) au primit o pensie mică. În 1884, regele s-ar fi putut muta în palat (deși acesta era încă neterminat),[17] și în 1885, el a invitat-o pe mama sa Maria la Neuschwanstein cu ocazia aniversării de către ea a vârstei de 60 de ani.[nb 3] Prin 1886, structura externă a palatului a fost cea mai mare parte terminată.[17] În același an, Ludovic a înlocuit primul pod Marienbrücke, ce fusese construit din lemn peste defileul Pöllat cu o construcție de oțel. În ciuda dimensiunii sale, Neuschwanstein nu avea spațiu pentru curtea regală, dar conținea doar încăperile private ale regelui și camerele servitorilor. Clădirile din curte aveau mai degrabă rol decorativ decât scop rezidențiale: palatul era destinat să-i servească lui Ludovic al II-lea ca un fel de spațiu teatral locuibil. În calitate de templu al prieteniei el a fost, de asemenea, dedicat vieții și activității lui Richard Wagner, care a murit în 1883 înainte de a pune piciorul în clădire.[18] Ludovic al II-lea a trăit în palat doar un total de 172 de zile.Dorințele și solicitările regelui s-au extins în timpul construcției castelului Neuschwanstein, fiind necesară creșterea cheltuielilor. Costurile estimate au fost revizuite în mod repetat.[19] Inițial s-a plănuit un studio modest în locul marii săli a tronului și proiectatele camere de oaspeți au fost înlocuite cu o sală maură, care nu a putut fi realizată din cauza lipsei de resurse. Finalizarea a fost inițial proiectată pentru 1872, dar amânată în mod repetat.[19] Neuschwanstein, castelul simbolic al cavalerilor medievali, nu a fost singurul proiect gigantic de construcție al lui Ludovic al II-lea. Acesta a fost urmat de palatul în stil rococo Linderhof și palatul baroc Herrenchiemsee, un monument al epocii absolutismului.[9] Linderhof, cel mai mic de proiecte, a fost terminat în 1886, iar celelalte două rămân incomplete. Toate cele trei proiecte au secătuit resursele regelui. Regele a plătit pentru proiectele sale de construcții din surse private și din venitul său din lista civilă. Contrar afirmațiilor frecvente, trezoreria bavareză nu a fost direct afectată de clădirile sale.[17][20] Începând din 1871, Ludovic a avut un venit adițional secret în schimbul unui favor politic oferit lui Otto von Bismarck.[nb 4] Costurile de construcție ale castelului Neuschwanstein în timpul vieții regelui s-au ridicat la 6,2 milioane mărci aur,[21] aproape de două ori mai mult decât costurile estimate inițiale la 3,2 milioane de mărci.[20] Deoarece mijloacele sale private au fost insuficiente pentru proiectele sale de construcții, regele a deschis continuu noi linii de credit.[22] În 1876, un consilier al curții a fost înlocuit după ce a atenționat asupra pericolului de intrare în insolvență.[23] Prin 1883 el datora deja 7 milioane de mărci,[24] și, în primăvara anului 1884 și în august 1885 conversia datoriilor de 7,5 milioane de mărci și respectiv de 6,5 milioane de mărci a devenit necesară.[22] Chiar și după ce datoriile sale au atins suma de 14 milioane de mărci, Ludovic a insistat asupra continuării proiectelor sale arhitecturale; el a amenințat cu suicidul în cazul în care creditorii săi i-ar fi preluat palatele.[23] La începutul anului 1886, Ludovic a cerut cabinetului său să contracteze un credit de 6 milioane de mărci, care i-a fost refuzat. În aprilie, el a urmat sfatul lui Bismarck de a cere bani parlamentului. În iunie, guvernul Bavariei a decis să-l detroneze pe rege, care locuia la Neuschwanstein în acel timp. Pe 9 iunie el a fost considerat incapabil să domnească, iar pe 10 iunie comisia de detronare l-a arestat în camerele de la poartă.[25] În așteptarea comisiei, el a alertat jandarmeria și pompierii din împrejurimi pentru a-i asigura protecția.[22] O a doua comisie condusă de Bernhard von Gudden a sosit în ziua următoare, iar regele a fost forțat să părăsească palatul în acea noapte. Ludovic a fost pus sub supravegherea lui Gudden. Pe 13 iunie, amândoi au murit în circumstanțe misterioase în apa puțin adâncă a lacului Starnberg din apropierea Castelului Berg La momentul morții lui Ludovic, palatul era departe de a fi finalizat. Structurile externe ale casei de la poartă și ale palatului erau în cea mai mare parte terminate, dar turnul dreptunghiular era încă în construcție. Lucrările la budoar nu au început, dar a fost finalizat în formă simplificată prin 1892, fără figurile planificate de sfinți femei. Casa Cavalerilor a fost și ea simplificată. În planurile lui Ludovic, coloanele din galeria Casei Cavalerilor erau formate din trei trunchiuri și capitelurile corespunzătoare. Numai fundațiile existau pentru piesa de bază a complexului palatului: un donjon de 90 de metri înălțime planificat în curtea de sus sprijinindu-se pe o capelă cu trei nave. Acestea nu au fost realizate,[26] și o aripă de legătură între clădirile de la poartă și budoar au avut aceeași soartă.[27] Planuri pentru o grădină a castelului, cu terase și o fântână, la vest de palat au fost, de asemenea, abandonate după moartea regelui.Interiorul spațiului de locuit regal din palat a fost finalizat în cea mai mare parte în 1886; holurile și coridoarele au fost pictate într-un stil simplu pe la 1888.[28] Sala maură dorită de rege (și planificată sub Sala Tronului) nu a mai fost realizată ca și Baia Cavalerilor, care, modelată după Baia Cavalerilor de la Wartburg, s-a încercat să aducă un omagiu cultului cavalerilor ca o baie de botez medievală. O cameră a miresei din budoar (dupa o locație din Lohengrin),[29] camerele de oaspeți de la primul și cel de-al doilea etaj al palatului și o sală mare de banchet au fost alte proiecte abandonate.[19] De fapt, o dezvoltare completă a castelului Neuschwanstein nici măcar nu a mai fost planificată, iar la momentul morții regelui nu a fost un concept de utilizare pentru numeroase camere. Când Ludovic al II-lea a murit în 1886, Neuschwanstein era încă neterminat. Regele nu a intenționat niciodată să facă palatul accesibil publicului.[17] Dar la numai șase săptămâni după moartea regelui, prințul regent Luitpold a dispus deschiderea palatului către vizitatorii plătitori. Administratorii averii lui Ludovic au reușit să echilibreze datoriile prilejuite de construcție până prin 1899.[30] De atunci și până la Primul Război Mondial, Neuschwanstein a fost o sursă stabilă și profitabilă de venituri pentru Casa de Wittelsbach; într-adevăr, castelele lui Ludovic au fost, probabil, cea mai mare sursă de venituri ale familiei regale bavareze în ultimii ani de dinainte de 1914. Pentru a garanta un flux stabil de vizitatori, unele camere și clădiri din curte au fost finalizate. Inițial, vizitatorilor li s-a permis să se deplaseze liberi prin palat, cauzând uzarea rapidă a mobilierului. Când Bavaria a devenit republică în 1918, guvernul a naționalizat lista civilă. Litigiul rezultat cu Casa de Wittelsbach a dus la o ruptură în 1923: palatele lui Ludovic, inclusiv Neuschwanstein au ajuns la stat și sunt acum gestionate de către Departamentul Palatelor Bavareze, , o divizie a Ministerului de Finanțe al Bavariei. Numai Castelul Hohenschwangau a ajuns la Wittelsbacher Ausgleichsfonds, ale cărui venituri au fost virate Casei de Wittelsbach.[31] Numărul de vizitatori a continuat să crească, ajungând la 200.000 în 1939.[31] Datorită locației sale retrase, palatul a supraviețuit celor două războaie mondiale, fără distrugeri. Sub Institutul Rosenberg pentru Teritoriile Ocupate (Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg für die Besetzen Gebiete), o organizație a Partidului Nazist, el a servit până în 1944 ca un depozit pentru jafurile naziste din Franța.[32] Lucrările de artă au fost catalogate fotografic. (După cel de-Al Doilea Război Mondial 39 de albume foto au fost găsite în palat, documentând dimensiunea jafului. Albumele sunt acum stocate în United States National Archives.[33]) La sfârșitul războiului banca germană Reichsbank și-a depozitat aurul în palat, care, în ultimele zile ale războiului, a fost dus într-un loc necunoscut.În aprilie 1945, SS a luat în considerare aruncarea în aer a palatului pentru a preveni căderea clădirii și a operelor de artă în mâinile inamicilor.[34] Cu toate acestea, planul nu a fost realizat de către liderii grupului SS căruia i s-a încredințat sarcina și, la sfârșitul războiului, palatul a fost predat intact reprezentanților forțelor aliate.[34] Ulterior, arhivele bavareze au folosit unele din camere ca depozite provizorii pentru arhivele recuperate, deoarece sediul din Munchen a fost bombardat. Neuschwanstein este un simbol global al epocii romantismului. Palatul a servit ca model pentru Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită dinDisneyland și a devenit o locație pentru filme ca Ludwig II (1955) al lui Helmut Käutner, Ludwig (1972) al lui Luchino Visconti și Chitty Chitty Bang Bang(1968). [