Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem noi presărate prin
lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume ci ar fi răsarit mai
târziu, din durerea unui suflet de mamă.
Legenda populară românească spune
că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de
fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta
de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de
nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un
ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l
împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca
să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.
Dar bordeiul văduvei era la marginea
satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi
întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare.
I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru
biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i
şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se
închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise
băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi
bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea
mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că
asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu
ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă
decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe
câmpie.
Din vreme în vreme, îşi
striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca
mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul
plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea
plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de
copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din
pădure.
Şi alerga sărmana într-un
suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde
cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia
toată de asemenea flori.
Taman când răcnea ea mai
amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil
venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi
într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire,
îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste
câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.
O altă legendă spune că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci
albă. Macul era foarte somnoros din fire. Atunci când lisus a fost răstignit pe
cruce, toate florile de pe câmp plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând
din toate părţile: „Hristos a înviat!"
- Cum? Hristos a înviat?
Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.
Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut
asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus
şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu
la faţă. Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe
câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.
Legenda
de origine greacă spune că macul a fost creat de Demetra, zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului, pentru a putea dormi, după
ce fiica sa, Persefona a fost răpită de Hades şi dusă în Infern. În mitologia
romană Demetra poartă numele de Ceres. Legenda spune că Somnus, zeul somnului,
a creat macul, pentru a o ajuta pe Ceres, zeiţa recoltelor. Ceres era epuizată
după ce-şi căutase fiica rătăcită, motiv pentru care nu mai avea putere să dea
rod lanurilor de grâu. Macii au ajutat-o să doarmă şi după ce şi-a revenit,
grâul a început să crească din nou. De aici, credinţa populară că prezenţa
macilor în lanul de grâu este esenţială pentru recoltă.
|
