Legenda florilor de crin

Floarea de crin a fost dedicata zeitei Hera , sotia lui Zeus.Legenda spune ca dupa ce i s-a nascut fiul Hercules conceput cu muritoarea Alceme , Zeus si-a dorit ca acesta sa fie inzestrat cu divinitate intr-o mai mare masura .Pentru aceasta , dupa ce a adormit-o pe Hera , a adus noul-nascut la sanul ei pentru a-l alapta.Atunci cand s-a trezit , Hera a aruncat cu oroare copilul de la san , iar o parte din lapte a tasnit de-a lungul cerurilor , formand Calea Lactee.Cateva picaturi au cazut pe pamant , din acestea rasarind pentru intaia oara crinii. O legenda romana poveste ca la nasterea lui Venus din spuma marii , zeita a zarit un crin care i-a trezit in suflet gelozie si invidie datorita culorii albe imaculate si frumusetii lui.Considerandu-l un rival al propriei ei frumuseti , ea a incercat sa mutileze crinul , facand sa ii creasca un pistil enorm din centrul alb ca zapada al florii.Acest mit explica modul in care crinul a devenit asociat cu zeita Venus si cu satirii personificand patima carnala.     Reprezentari timpurii ale crinului au fost descoperite intr-o locuinta din Amnisos , Creta , datand din perioada minoana , din jurul anului 1580 ien.Crinul era floarea sacra minoana , un atribut specific marii zeite Britomartis sau Dictynna , divinitate avandu-si originile in epoca neolitica.Aceasta zeita si-a mentinut suprematia pana la producerea misteriosului cataclism de la mijlocul secolului XVI ien care a determinat decaderea civilizatiei minoane.Cultul ei a fost asimilat treptat in mitologia greaca , Britomartis fiind precursoarea zeitei Artemis.                     Dar nicăieri Lily nu au o semnificaţie, cum ar istorică, la fel ca în Franţa, în cazul în care acesta este asociat cu numele de fondator al monarhiei franceze de Clovis, regele VII-Louis, III Filip, am Francisc şi legenda tot despre apariţia ei pe banner-ul a regilor francezi. Acest lucru a fost atunci când renumite trei crini de aur legende antice raportează următoarele. Clovis, în timp ce încă un păgân, văzând bătălia de Tolbiake care allemany4, cu care a purtat război, câştigă mâna de sus pe soldaţii săi, a exclamat: "Dumnezeul creştin, Dumnezeu la care cult este al meu soţia, Clotilde (fiica regelui Hilperiha, un creştin), ajuta-ma câştiga, eu cred în tine "! şi apoi, brusc, i sa arătat un înger al lui Dumnezeu, cu o ramură de crini şi a spus că de acum înainte el a făcut această floare braţele ei şi lăsat-o urmaşilor săi. În acelaşi moment, confiscate de către soldaţii de curaj extraordinar, cu Clovis forţă reînnoită, au repezit la inamic, şi a atras-l la zbor. În semn de recunoştinţă, Clovis în 496 d.Hr. sa dus la Reims, şi cu toate lui Franks, soţiile şi copiii lor au primit Sfântul Botez. Şi cu acestea, atunci devine crin emblema a monarhiei franceze, sub umbra bisericii. Dar, Clovis a primit de la înger crin, în funcţie de mulţi oameni de ştiinţă, nu a fost rosu alb şi de foc. Acesta a fost, în opinia lor, floarea cea care a crescut în Flandra de Est, în râului Lee (LYS), se varsă în Escaut, în cazul în care bătălia a avut loc Clovis, după care războinicii victorioase de crini sale pene, şi sa întors acasă cu coroane de aceste flori pe cap. Numele acestui râu este probabil să se întâmple şi denumirea franceză de o floare - (Lee, Fox).      Crin alege emblema şi Louis VII, în cazul în care, începând din cruciadă al doilea cap de o unitate separată, în conformitate cu obiceiul de timp, a trebuit să aleg un motto pentru unele spaţiu pe banner-ul. El a alege, pe de o parte, deoarece numele se pronunţă în cazul Loys (Lois), poartă o anumită asemănare cu numele său - Louis (St Louis), pe de altă parte, în amintirea regelui, cu ajutorul a Clovis a învins duşmanii ale creştinismului, el este, de asemenea, va lupta împotriva necredincioşilor. În plus, aceste flori de crin au fost amintit de soldaţii săi, şi chiar feat eroică a împăratului, care a alungat din patria lor şi romanii au fost snovatelem monarhiei franceze.     În Germania, cu un crin este legată, de asemenea, multe poveşti despre viaţa de apoi. Ea, cum ar fi trandafiri funerare, este o mărturie a germanilor acest angajament, răzbunare postumă moarte. Conform credintei populare, nu este niciodată pus în mormânt, şi ea creşte este influenţată de o forţă invizibilă, şi creşte şi mai ales pe mormintele de atentatori sinucigaşi şi oameni care au murit de o moarte violentă şi oribil, la toate. În cazul în care creşte pe mormânt a ucis, acesta este un semn de răzbunare iminentă, şi dacă la mormântul unui păcătos - care de iertarea şi răscumpărarea de păcatele lor.     O astfel de credinţă, chiar şi acoperit în medieval celebra balada "Slujitor al criminal." Aceasta balada spunecum o femeie nobilă, la cererea iubitului ei a convins-o servitor loial sa-l omoare soţul ei prin atacarea-l prin surprindere într-un domeniu. Funcţionarul poarta instrucţiuni, frumoasa doamnă îl laudă cu generozitate şi de a recompensa, dar cand ea trece pe calul său gri pe teren, în cazul în care omorul a fost comis, apoi, brusc, în creştere ameninţător crini albi încep să se da din cap. Frica şi remuşcări ia în stăpânire de ea, nici ziua, nici noaptea, ea găseşte o mai liniştită şi se duce la manastire. La crinii exprimă aceleaşi răscumpărare, există întotdeauna ceva de scris în litere de aur ale cuvântului. La aceste cuvinte menţionate în cântece medievale despre cavaleri, hoţi şi Lindenshmite Shyutenzame capturate şi executat nyurnbergtsami, precum şi în cântec despre contele Frederick, care a ucis accidental căzut din teacă sabia lui mireasa lui. In disperare de cauza, tatăl său îl ucide, iar piesa se ​​încheie cu cuvintele: "Trei zile au trecut, iar pe mormântul lui a crescut de trei crini, pe care era scris că Domnul l-au luat la ei, în locuinţa lui sfântă."     Unele crini caucazieni sunt sub influenţa de ploaie să se îngălbenească şi fard de obraz, şi pentru că fetele din Caucaz le folosesc pentru divinizare. au ales crin Bud, ei se dezvăluie după ploaie, şi dacă este în interiorul galben, apoi limitare a greşit, dar în cazul în roşu - este încă iubeşte.                               Crinul a fost o floare populara in stravechea civilizatie iudaica , fiind mentionat atat in vechiul cat si in noul testament.Pe masura ce crestinismul a capatat amploare , crinul a devenit un simbol al castitatii , puritatii si virtutii.Intr-o straveche legenda biblica se spune ca florile de crin au rasarit din lacrimile Evei atunci cand a fost alungata impreuna cu Adam din paradis. Crinul a fost asociat indeaproape cu Fecioara Maria , acest caz fiind unul din nenumaratele exemple in care un atribut al unei divinitati pagane (Afrodita, Hera , Tripla Hecate) a fost impartasit mamei lui Christos.Prin alaturarea lui cu Fecioara Maria , crinul a devenit un simbol al martirelor virgine si a numerosi sfinti.Atat in traditia pagana cat si in cea crestina , crinul este un insemn al fertilitatii.Sfantul Antonio din Padua , protectorul casatoriei , vegheaza in acelasi timp asupra procreatiei.In ceremoniile de nunta grecesti , preotul aseza pe capul miresei o coronita din flori de crin impletite cu spice de grau , ca un simbol al puritatii si belsugului. Crinul a fost asociat indeaproape cu Fecioara Maria , acest caz fiind unul din nenumaratele exemple in care un atribut al unei divinitati pagane (Afrodita, Hera , Tripla Hecate) a fost impartasit mamei lui Christos.Prin alaturarea lui cu Fecioara Maria , crinul a devenit un simbol al martirelor virgine si a numerosi sfinti.Atat in traditia pagana cat si in cea crestina , crinul este un insemn al fertilitatii.Sfantul Antonio din Padua , protectorul casatoriei , vegheaza in acelasi timp asupra procreatiei.In ceremoniile de nunta grecesti , preotul aseza pe capul miresei o coronita din flori de crin impletite cu spice de grau , ca un simbol al puritatii si belsugului. Crinul este si un simbol al mortii , fiind pus in trecut pe mormintele tinerilor nevinovati. Floarea de crin nu are proprietati medicinale recunoscute.In trecut se credea ca poseda proprietati magice , in perioada elisabetana el fiind utilizat in numeroase retete de tratare a febrei sau ca unguent de curatare a ranilor si arsurilor , sau ca anestezic contra durerilor reumatice sau artitice. Legenda Crinului A fost odată ca niciodată un om nici bogat, nici sărac, ca tot omul cinstit care trăieşte din munca mâinilor sale harnice. Avea o casă, ca multe altele din acel sat, cu două odăi de dormit şi o tindă. Din tindă dădeai în târnaţ, un târnaţ mare, împodobit cu tot felul de flori care te îmbătau cu mirosul lor Mai avea omul doi copii. Un băiat şi o fată. Băiatul avea optsprezece ani, fata şaisprezece ani. Nevastă nu avea, murise la câteva zile după ce aduse pe lume fetiţa. De însurat, nu se mai însurase, de teamă să nu dea peste vreo femeie rea care să-i batjocorească copiii. Trudise singur, numai el ştie cum, de-i făcuse mari. Acum erau mândria lui, mângâierea dalbelor plete. Băiatul mergea cu el la munca câmpului, sau în altă parte, unde era nevoie de braţele lui vânjoase. Măriuca, aşa o chema pe fată, rămânea acasă să îngrijească de gospodărie şi să facă cele de trebuinţă pentru traiul de zi cu zi al omului. Şi era Măriuca o mândreaţă de fătucă ca o ruje îmbobocită. În gingăşia sufletului ei îşi găsise loc o mare dragoste pentru flori. Umpluse tot târnaţul cu flori. Ba îşi făcuse şi o grădiniţă în faţa casei. În fiecare dimineaţă primele raze de soare o găseau udând florile. Punea atâta dragoste în grija ei pentru flori, încât tatăl ei îi spuse într-o zi: - Mai lasă, Măriucă, florile, că toată ziua stai cu nasul în ele şi ne-om pomeni când îi fi de măritat că una din ele te fură şi te duce în cea lume, de nu te mai vedem... - Las'tată, nu mai vorbi de rău florile, că tu ştii ce dragi îmi sunt. - Bine, bine. Vezi de pune ceva de mâncare în corfiţă, că noi plecăm la sapă în luncă, tu să grijeşti de casă până venim noi. Fata le puse o bucată de mămăligă, două cepe, un bruş de brânză. Le înveli într-un ştergar de pânză, le dădu corfiţa şi cei doi plecară. Când se duse Măriuca să ude florile, văzu printre zecile de flori pe care le semănase în primăvară, o floare pe care ea nu o cunoştea. Nu semăna cu nici o floare dintre cele semănate. Avea o tulpină înaltă, cu frunze lunguieţe. Se uita fata şi nu înţelegea cum răsărise acea floare, nesădită de ea. Din acel ceas Măriuca nu mai avu linişte. Paşii o purtau mereu spre floare, murmura ca pentru sine: "Doamne, oare ce floare o mai fi şi asta, de unde o fi apărut în grădina mea?" Erau întrebări la care frământarea ei nu găsea răspuns. Neputând să stea mai mult timp s-o privească, Măriuca se gândi s-o mute în târnaţ. I-a ales un loc bun şi a mutat-o. Zilele treceau, floarea creştea. În curând s-a văzut un boboc lunguieţ semănând cu frunzele de un verde pal. Apoi, treptat, a început să se albească. Măriuca ardea de nerăbdare să se deschidă bobocul, pentru a sorbi mirosul florii, căci, îşi zicea ea, o asemenea floare trebuie să aibe un miros deosebit. În capătul târnaţului era pus un pat cu aşternut ca spuma laptelui. În nopţile de vară, frumoasa copilă dormea acolo legănată de răcoarea plăcută a nopţii. De când îşi mutase floarea misterioasă, Măriuca adormea cu ochii la ea. Iar dimineaţa prima privire o arunca la ea. Şi iată că într-o dimineaţă, când deschise ochii, Măriuca văzu floarea înflorită. Se apropie de floare şi atunci simţi că răspândeşte un miros puternic, fin şi curat.Măriuca uită de treabă tot privind şi mirosind floarea, însă o trezi din visare glasul tatălui: - Dar ce faci, fată, acolo, ai îmărmurit lângă flori? - Uite, tată, ce floare frumoasă am şi ce frumos miroase! Se aplecă şi tatăl şi mirosi floarea. - Dar să ştii că miroase, nu glumă, cât toate florile la un loc. Acum lasă florile şi hai la treabă. Plecară fiecare la rostul lui. Seara s-au culcat fiecare la locul său. Măriuca nu reuşea să adoarmă. Abia într-un târziu adormi, învăluită în mirosul acelei flori. Şi iată că, după ce trecu de miezul nopţii, floarea începu a se clătina ca în bătaia vântului. Apoi petalele îi căzură şi din ea se înălţă un tânăr de o neasemuită frumuseţe, cu faţa albă ca petalele de floare, cu părul auriu şi ochii peruzea. Răspândea în jur mirosul florii din care se născuse. Se apropie frumosul tânăr de copilă, o privi un timp cu ochi duioşi, apoi o ridică încetişor în braţe şi plecă cu ea. La poartă îi aştepta un cal alb înaripat.Tânărul încălecă cu gingaşa-i povară şi calul s-a înălţat cu ei în văzduh. Când zorile îşi arătau lumină, s-a oprit în faţa unui palat măreţ din aur şi argint. Tânărul o duse pe Măriuca într-o odaie minunat împodobită. O aşeză pe pat, iar el îngenunche alături de ea. După o clipă Măriuca deschise ochii, simţi mirosul minunat al florii din târnaţ şi crezu că se află în patul ei.Îşi îndreptă privirea spre locul unde ştia că trebuie să fie floarea. Şi tot atunci a scos un ţipăt uşor şi sări ca arsă în sus. Privirea i se oprise asupra tânărului care se ridicase în picioare. O clipă Măriuca a rămas fără grai. Tânărul era de o frumuseţe nepământeană. - Cine eşti şi cum am ajuns aici? îl întrebă ea. - Mă numesc Crin şi sunt stăpânul acestui tărâm, adică tărâmul florilor. De mic copil am fost vrăjit de o zână rea ca să port înfăţişarea unei flori. Trebuia să rămân aşa până ce o fată cu suflet curat va iubi florile şi pe mine în chip de floare, mai mult decât orice pe lume.La sorocul potrivit să aduc fata aceea în împărăţia mea şi ea să rămână de bună voie la mine. Un an de zile să stea închisă fără să vadă un alt chip decât al meu. De nu va face faţă întocmai , mă voi preface în floare, fără ca cineva să mă mai poată scăpa. Acum ştii totul. Spune-mi dacă vrei să rămâi cu mine, sau te duc înapoi la casa ta? Măriuca nu putea să spună nu. Când privea cu nesaţ chipul frumos al tânărului, cum putea să trăiască departe de mirosul îmbătător care-i umplea inima de dragoste? - Primesc cu dragă inimă să rămân alături de tine. - Trebuie să te gândeşti bine înainte de a urma această cale. Dacă vei greşi, voi fi pierdut pentru todeauna. Spunând acestea, Crin se întristă adânc gândindu-se ce-l aşteaptă dacă Măriuca va greşi. Copilei i se topea inima văzând tristeţea din privirea lui. - Nu fii trist, nu-ţi fie teamă, că nu voi greşi. Voi fi fericită alături de tine. - Dar fratele tău şi tatăl tău te vor căuta. Vei rezista să nu le răspunzi când te vor chema? - Voi rezista. Şi la urmă, după ce vei scăpa, vom merge împreună şi le vom povesti de ce m-am ascuns de ei. Crin o îmbrăţişe. Măriuca era tare fericită. Zilele se scurgeau ca apa, una după alta. Nimeni nu-i căuta, nimeni nu le tulbura fericirea. În acest timp fratele şi tatăl ei erau tare nenorociţi. Când s-au trezit dimineaţa şi au văzut că nu-i întimpină nimeni, au început să, stige după Măriuca. Au strigat mereu, încoace şi în colo, dar nici urmă de fată. Uitându-se în târnaţ, au văzut că a dispărut şi floarea cea albă. - Ia te uită, a dispărut şi floarea cea albă. Am spus eu că nu-i lucru curat cu dragostea ei mare pentru flori. Te pomeneşti că o fi vreun zmeu cu chip de floare şi peste noapte a furat-o şi a dus-o în cea lume. Băiatul răspunse: - Nu vine el zmeul, cu chip de floare, dacă vrea să fure o copilă. Eu zic să plec în căutarea ei, oi afla-o eu undeva... - Ba eu, dragul tatii, zic să mai aşteptăm câteva zile. La urmă, dacă om vedea că nu vine, te-i duce în lume s-o cauţi. Zilele treceau şi Măriuca nu se mai întorcea. Cei doi se uscau de dorul ei. Când tatăl îşi pierduse nădejdea că vine Măriuca, s-a îndurat să se despartă şi de băiatul lui şi-ş zise; - Du-te, dragul meu, să-ţi cauţi sora. Să ai grije pe unde umbli şi ce faci, să nu rămân singur la bătrâneţe. Se pregăti băiatul de drum. Îşi puse mâncare în traistă, iar aceasta o agăţă în bâtă, apoi, cu bâta pe umăr, îşi luă rămas-bun de la tată şi plecă la drum. A mers el multe zile şi nopţi, prin văi şi prin munţi, prin locuri umblate şi neumblate de picior de om. În drumul lui întreba pe cine întâlnea de Măriuca, zicând că-i fată frumoasă, care iubeşte mult florile. Dar nimeni nu ştia nimic de ea. Mai erau trei zile şi se împlinea anul de cănd dispăruse Măriuca. Flăcăul îşi pierduse nădejdea de a o mai găsi. Răzbit de sete, se aplecă peste marginea unei fântânii să apuce o ciutură. În acea clipă cineva îl împinse în fântână. Sărmanul flăcău, mai abucă să găndească că i-a sosit sfârşitul. Apoi nu mai simţi nimic. Îşi pierduse cunoştinţa. Când şi-a venit în fire s-a văzut într-o odaie bogat împodobită. La căpătâiul lui sta o copilă de o neasemuită frumuseţe. Flăcăul o privi o clipă în tăcere. Fata clipi din gene şi lăsă ochii în jos. O întrebă cu glas moale: - Cine eşti şi pe ce cale am ajuns aici? Îmi aduc aminte că am căzut într-o fântână de unde am vrut să beau apă. - Te afli pe tărâmul florilor. Eu sunt o zână. Tocmai treceam pe lângă fântână şi am văzut când ţi-a dat brânci cel mai rău om de pe acest tărâm. El o ţine închisă pe sora ta şi-o chinuieşte rău. Ştia că eşti în căutarea ei şi te-a împins în fântână cu gândul să te piardă. Eu te-am salvat. Acum depinde numai de tine să-ţi scapi sora. Sărmanul flăcău nu avea de unde să ştie că acea făptură minunată nu era aşa cum se arătase lui. Era o hârcă de babă rea şi urâtă. Luase înfăţişarea unei copile nevinovate pentru a-l atrage de partea ei, pentru a-l pierde pe Crin. Acum, când el mai avea puţin timp până să rămână făptură omenească pentru todeauna, hârca dorea din răsputeri să-l împiedice. Ea dorea să rămână stăpână peste acel tărâm minunat. Tot ea era acel cineva, care-l împinse pe flăcău în fântână. Apoi îl salvase pentru a-i fi unealtă împotriva frumosului Crin. Neştiind care este adevărul, flăcăul privea cu ocii inimii, căci se îndrăgostise de frumuseţea ei. - Spune-mi, ce mai ştii de sora mea? - Ştiu că acel om o ţine închisă şi nu-i dă voie să vadă pe nimeni. După cum am auzit, mâine la prânz o va omorâ, minţi hârca. - Vai de mine! răspunse flăcăul. Nu voi ajunge la timp s-o salvez. - Dacă asculţi de mine, te pot ajuta! - Ajută-mă, zână bună! Voi face tot ce-mi vei cere. - Probabil sora ta nu va voi să te vadă, căci fiind sub vraja acelui om rău, nu vrea să vadă pe nimeni.... - Numai să ajung acolo, c-apoi Măriuca n-o putea ea să stea să nu mă vadă. Hârca bătrână nu era sigură că Măriuca va vroi să-l vadă. mai era aşa puţin timp şi Crin era salvat...Ba mai ştia ce mult îl iubeşte Măriuca pe Crin. În mintea babei se urzi un plan. - Am să te duc eu în grădina palatului, pe unde se plimbă sora ta. Cănd o vei vedea, te prefaci că eşti rănit şi începi să te vaiţi. Dacă sora ta te iubeşte, va veni la tine. Dcă nu, suntem pierduţi cu toţii... - Nici o grijă, Măriuca va alerga fuga la mine, numai să ajung acolo. Încălecară doi cai înaripaţi şi porniră la drum. În scurt timp au ajuns în grădina palatului lui Crin. S-au ascuns în spatele unui tufiş, aşteptând să iasă fata la plimbare. A trecut de amiază şi Măriuca nu mai ieşea. Baba începuse a se înspăimânta, peste câteva ceasuri Crin scăpa de blestem şi atunci va fi vai de pielea ei zbârcită... Dar iat-o! Măriuca a ieşit din palat îmbrăcată ca o zână. Pe chip i se citea o mare fericire. Fratele ei rămase uimit zărind-o. După câţva paşi, Măriuca se întoarse cu faţa spre palat şi privi spre una din ferestre în cadrul căreia se vedea un flăcău de o neasemuită frumuseţe. Măriuca îi făcu semn cu o batistă lui Crin, căci el era. Zîmbi şi-i trimise un sărut cu vârful degetelor. Se vedea atâta fericire pe chipul celor doi, încât fratele fetei spuse: - Eu nu ştiu ce să cred, dar mi se pare tare fericită sora mea. Omul acela e tare frumos şi pare tare bun. Baba se răţoi cu mânie. - Păi sora ta se află sub vraja lui, de aceea pare fericită şi el ţi se pare frumos, dar în realitate e urât ca noaptea. Vezi ce faci, căci se apropie sora ta. Măriuca mergea liniştită şi fericită. Mai era doar un ceas şi Crin va fi salvat...apoi vor pleca amândoi să-i vadă pe tatăl şi fratele ei. Îi era dor de ei. Numai ea stie cum a stat un an întreg fără să-i vadă. Când ea ajunse aproape de tufiş, flăcăul ieşi din ascunzătoare. Măriuca nu-l văzu, mergea cu spatele, uitându-se către fereastra palatului. Crin la văzut pe flăcău şi păli. Strigă la Măriuca: - Iubita mea, vino repede înăuntru, mai avem un ceas şi vom scăpa... Măriuca se opri, neştiind de ce strigă Crin după ea. Apoi auzi glasul fratelui său: - Măriucă, sora mea cea dragă, multă cale am bătut ca să te pot afla. Vino să fugim de aici! Cănd îl auzi Măriuca era să leşine, ar fi alergat la el, dar se temea pentru Crin, care între timp ieşise afară şi venea spre ea. Baba la văzut şi-i şopti flăcăului: - Vezi că vine vrăjitorul şi ne omoară pe toţi. Ia-ţi sora şi vino să fugim. Atunci flăcăul se lăsă jos şi începă să geamă amarnic: - Vai de mine, am să mor pe meleaguri străine şi sora mea nici nu se uită la mine. Măriuca se întoarse şi alergă la fratele ei. Degeaba a rugat-o Crin să aibe răbdare încă un ceas. Ea nu l-a ascultat. Când a ajuns lângă flăcău, el s-a ridicat şi i-a zis, cu mâinile întinse ăpre ea: - Vino, Măriucă, să fugim, nu sunt rănit, dar am vrut să te scap de vrăjitor. Cănd auzi fata s-a făcut albă ca varul. S-a întors repede spre Crin, care ajunse la câţiva paşi de ei şi o privea pe Măriuca cu nespusă milă şi tristeţe, după care îi zise cu lacrimi în ochi: - Dragă Măriucă, de ce nu mai ascultat? Mai era aşa de puţin şi apoi puteam pleca la ai tăi. Acum totul s-a sfârşit pentru mine. De acum înainte voi fi o floare nemuritoare, am să te văd mereu, dar nu-ţi voi mai putea vorbi. Tu n-ai să mă mai vezi niciodată. Vino să te sărut pentru ultima oară. Alergă Măriuca cu inima strânsă de durere, în braţele iubitului. Plângea în hohote. - Crin, iubitule, iartă-mă. Nu mă părăsi, sau ia-mă cu tine. El o măngâie cu gingăşie: - Te iert, Măriucă, dar ne vom despărţi pentru todeauna. Baba cea rea a fost şireată. Acum va fi stăpână peste acest frumos tărâm. Spunând acestea, o stânse puternic la piept. Apoi dispăru şi în locul lui apăru floarea cea frumoasă pe care o îndrăgise fata. În acel moment, din tufiş ieşi baba în adevărata ei înfăţişare. Fratele fetei rămase fără grai. Baba molfăi ceva din gură - Vă mulţumesc că m-aţi scăpat de cel mai aprig duşman al meu. Păcat de el că era bun şi frămos, dacă mă voia de soţie îl iertam. Tu copilă, era să-mi strici toate planurile. Dar am scăpat. Pentru că m-aţi ajutat, vă las năframa asta să vă puteţi întoarce pe tărâmul vostru. Zicând acestea, se făcu nevăzută. Măriuca plăngea amarnic şi săruta floarea cea albă, care fremăta uşor la atingerea ei. Fratele său plângea şi el. Îi părea rău că s-a lăsat păcălit de zâna babă. Îşi mângăia sora, chemând-o: - Măriuca, sora mea, nu mai plânge. Numai eu sunt de vină.Eu am stricat totul. Măriuca îi răspunse printre suspine: - Eram aşa de fericită! Crin era soţul meu, era aşa de bun şi de frumos! Peste un ceas scăpa de blestem. Acum totul s-a sfârşit, dar eu nu voi putea trăi fără el. Măriuca îngenunche lângă floare, o cuprinse în braţe şi, plângănd, se rugă: - Crin, iubitule, ia-mă cu tine! Pătruns de durerea ei, Crin lăcrimă. Din cupa lui frumoasă, se rostogoliră două lacrimi pe care Măriuca le sorbi. Apoi se prăvăli jos. Flăcăul plângea în hohote. Sufletul lui era sfâşiat de durere. Rregreta amarnic că ascultase de babă. O ridică pe Măriuca cu floare cu tot şi se urcă pe năframa lăsată de babă. Îşi exprimă dorinţa de a ajunge la tatăl său. Cât ai clipi din palme s-au aflat în faţa casei părinteşti. Tatăl lor îmbătrânise parcă, aşteptând. Când o văzu pe Măriuca moartă se cutremură de durere. - Spune-mi, băiete, ce s-a întâmplat cu Măriuca? El îi povesti totul, apoi săpară o groapă şi o îngropară. La capul i-au pus floarea de crin. Iar ei au rămas nemăngâiaţi tot restul vieţi. Floarea de crin trăieşte, ne îmbată şi azi cu mirosul ei delicat.