luni, 10 decembrie 2012

TANTRA

O mitologie a iubirii - pasiune si erotism

Tema iubirii este fãrã îndoialã una dintre cele mai importante ale antichitãţii. Cu excepţia câtorva zeiţe virgine precum Artemis/Diana sau Athena/Minerva, mai toate divinitãţile au parte de aventuri amoroase, care merg de la simpla dorinţã carnalã la pasiunile cele mai devastatoare. Din aceste uniuni se nasc uneori copii cu destine excepţionale. Zeitãţile iubirii încarneazã de fapt tot ce este uman, tensiunea şi intensitatea sentimentalã, atotputernicia patimilor, frãmântãrile emoţionale, constante universale ridicate la nivelul mitic.

Afrodita, stãpâna dorinţelor

Faimosul imn homeric care o elogiazã pe zeiţa greacã a iubirii şi frumuseţii debuteazã cu o invocaţie cãtre muza care sã îi dezvãluie tainele Afroditei, care ”trezeşte dulcea patimã în sufletele zeilor, care supune muritorii, pãsãrile şi toate animalele hrãnite depãmânt şi cer”. Confrom mitului, zeiţa se naşte ca urmare a fecundãrii mãrii de cãtre Uranus, numele sãu fãcând trimitere la spumã (aphros). Zefirul o transportã în Cythera şi Cipru, unde primeşte veşminte preţioase înainte sã ocupe locul cuvenit în Olimp. Afrodita este prin excelenţã prototipul voluptãţii şi seducţiei, totul fiind la ea încãrcat de simbolism erotic: pielea albã, pãrul blond cãzând pe umeri, ochii strãlucitori, formele generoase. Sub paşii sãi se nasc flori şi porumbeii îi alcãtuiesc cortegiul. Poartã în jurul taliei o centurã brodatã care provoacã atracţii de necontrolat. Forţã primordialã a naturii, ea este stãpâna relaţiilor amoroase. Puterea sa ambiguã favorizeazã însã atât mariajul, cât şi adulterul.

În ”Banchetul” sãu, Platon face distincţia între on Afrodita Pandemia, cea popularã, vulgarã, şi Afrodita Urania, cea care implicã o cunoaştere a frumuseţii în sine (asociatã însã şi cu homosexualitatea). În mentalul grec amorul fizic, cu scopul procreaţiei, nu se confundã cu dragostea care poate produce adevãruri eterne. Totuşi, nicio formã de afecţiune nu este condamnatã dacã nu rezultã în obsesii orbitoare. Mitologia abundã în astfel de poveşti tragice. Medeea, incapabilã de a-l reţine pe Iason, îi ucide acestuia copiii. Phaedra, care nu poate obţine iubireaginerelui sãu Hippolyt, provoacã moartea tânãrului. Pasiphae, cuprinsã de o iubire irezistibilã pentru un taur, porunceşte lui Dedalus sã-i fabrice o vaca de lemn în care se ascunde pentru a întreţine relaţii sexuale cu el. Din legãtura monstruoasã ia naştere Minotaurul. Contrar voinţei sale, Afrodita îl ia de soţ pe Hefaistos, zeul focului, care nu o poate satisface pe zeiţã, drept pentru care aceasta are o relaţie cu Ares. Soţul încornorat însã fãureşte o plasã cu ochiuri invizibile, care cade peste patul amanţilor, dezvãluind aventura întregului Olimp. Amorul celor doi produce cinci copii simbolizând fortele antagonice ale iubirii: Harmonia, Phobos (teama), Deimos (groaza), Eros şi Anteros (amorul şi amorul contrariu). Dar şi Hermes are un copil cu ea, Hermafrodit, iar Helios concepe cu ea pe Rhodos. Cel mai monstruos copil al zeiţei este cel cu Dionysos, Priape, zeul cu penisul mereu în erecţie. În douã rânduri Afrodita cade pradã pasiunilor pãmântene, o datã pentru Adonis şi o datã pentru Anchise, cu care îl va avea pe Eneas. Afrodita este totodatã şi foarte rãzbunãtoare. Pe Aurora, care are o relaţie cu Ares, o blestemã sã nu aibã parte decât de iubiri tragice. Pe cele trei fete ale regelui Cinyras, care instaleazã cultul sãu în Cipru, le condamnã din cauza frumuseţii lor sã se prostitueze. Populaţia femininã din Lemos este şi ea afurisitã cu un miros groaznic al gurii din cauza refuzului de a o adora.

În general în mitologia greacã pasiunea sfârşeşte în distrugere şi tragedie, destinul implacabil aneantizându-i pe amanţi. Poetul Orfeu o pierde de douã ori pe femeia iubitã, Euridice, pe care nu o poate scãpa din infern, dar este salvat sufleteşte de artã şi de talentul sãu care îi ajutã pe Argonauţi în expediţie. La fel de dramaticã este şi povestea dintre Pyrame şi Thisbe, relatatã de Ovidiu în ”Metamorfoze”. Cei doi tineri din Babylon se iubesc, dar familiile lor le pun piedici. Având la dispoziţie doar o fisurã într-un perete pentru a comunica, ei decid sã se întâlneascã aproape de o fântânã. Thisbe, care ajunge primul, se sperie de o leoaicã cu botul însângerat. Ascunzându-se, ea îşi pierde vãlul pe care îl sfâşie leoaica, iar Pyrame crede cã iubita sa este victima, ceea ce îl împinge la o sinucidere care o va atrage şi pe cea a lui Thisbe. Cel mai celebru conflict mitologic cu valenţe amoroase este cauzat de Eris, zeiţa discordiei, la nunta regelui Peleu cu nereida Thetis, care aruncã mãrul pentru cea mai frumoasã. Opţiunea lui Paris, fiul lui Priam, a Afroditei care i-o promite pe Elena, conduce la expediţia contra Troiei.

Locurile de cult dedicate Afroditei sunt destul de numeroase : Cythera, Cipru, Delos, Rhodos, Lesbos, Athena, Sparta, Theba, Mantineea. La Corint şi pe muntele Eryx din Sicilia, zeiţa este veneratã conform ritualului oriental al prostituţiei sacre practicate de hierodule. Zeiţa este şi o sursã inepuizabilã de inspiraţie artisticã. Praxitele realizeazã în 380 BC pentru templul din Cnidos primul nud statuar grecesc. Opera este atât de faimoasã în antichitatea clasicã, încât toţi contemporanii sãi o imitã.

Venus, pierderea virtuţii

Personaj ambivalent al mitologiei romane, Venus simbolizeazã excesul de pasiune, dar în acelaşi timp şi o oarecare toleranţã. nicio sãptãmânã nu poate trece fãrã un gând la zeiţa nesãţioasã, cãci vineri (Dies Veneris) este ziua sa. Echivalenta Afroditei este la origine o divinitate italicã nu foarte importantã, ea protejeazã culturile de legume. Încã dinainte de fondarea Romei ea are un sanctuar despre care se spune cã este fondta de Eneas însuşi. Nu o cheamã încã Venus, ci poartã nume precum Frutti, posibil o alterare etruscã a Afroditei. Începând cu secolul al II-lea BC Venus dobândeşte o autoritate considerabilã in cultele romane. Originile sale se mutã în spuma mãrii, dupã cum reiese şi din sculpturile în ipostaza de Venus anadyomene, adicã ieşind din ape, mai precis, dintr-o cochilie de sidef, dupã cum apare şi la Sandro Botticelli. Oricum, cert este cã în jurul sãu graviteazã tot câmpul referitor la senzualitate şi cãsãtorie. Un rol important îl are şi prin conştiinţa romanã a descendeţei lui Eneas...Venus este cea care îl ajutã pe erou sã fondeze Roma, ceea ce explicã propaganda imperialã prin acest mit în cadrul dinastiei Iulia-Claudia. Începând cu secolul I BC apar numeroase temple consacrate ei, printre care cel al lui Pompei ridicat dupã victoria sa împotriva lui Mithridate sau cel al lui Caesar din 46 BC. Regãsim la acestea toate simbolisticã asociatã zeiţei: turturele care îi trag carul, rodia, macul, anemona rãsãritã din sângele lui Adonis sau mirtul care îi serveşte drept adãpost. În ceea ce priveşte ceremoniile, nu i se sacrificã decât foarte rar pasãri. Mai toate sãrbãtorile în cinstea ei stau sub semnul plãcerii, plãcere care poate degenera uşor, aşa cum se întâmplã la sãrbãtorile în cinstea lui Adonis.

Existã ceva totalmente incontrolabil la Venus care reprezintã întreaga paletã a legãturilor amoroase, de la cele mai inocente la cele mai bolnãvicioase, de la cele mai timide la cele mai licenţioase. Nu este la întâmplare faptul cã poartã o centurã care închide atracţiile, surâsurile, suspinele...Puterea simbolului este atât de mare încât Iunona se foloseşte de el o datã pentru a-l atrage pe Iupiter. Centura pasiunii îl înlãnţuie pe om, care nu mai poate scãpa din carcera voluptãţii. Venus nu este asadar tocmai zeiţa zâmbetelor, pentru cã pasiunile pe care le provoacã sunt adesea arme ale distrugerii şi rãzbunãrii. Seneca şi Lucretius avertizeazã cã în momentul în care omul se va lãsa în voia voluptãţii, se va lãsa pradã şi durerii. Excesul de pasiune este folosit de gândirea anticã pentru a arãta cã de fapt înţelepciunea constã în bunul control asupra emoţiilor, în protejarea sufletului în faţa intemperiilor iubirii. Dar dincolo de aceste pericole, Venus mai reprezintã şi libertatea şi toleranta în ceea ce priveşte asumarea sexualitãţii, care nu este în niciun fel condamnatã, ci asumatã natural. Este posibil ca şi interdicţiile noastre morale sã le fi provocat râsul anticilor...

Hathor, extazul

Una dintre cele mai vechi divinitãţi egiptene, funcţionând ca mamã a zeilor şi oamenilor, de origine cosmicã, Hathor este şi ea treptat asimilatã Afroditei sub influenţa Ptolemeilor. Împreunã cu Osiris şi Horus, Hathor relevã un aspect fundamental al divinului ca forţã generatorare de viaţã. Egiptenii le-au dedicat, încã de la începuturi, culte forţelor naturale considerate superioare. Mai exact, ce adorã oamenii este viaţa însãşi. Hathor, fiica lui Ra şi soţia celestã a lui Horus, dincolo de asocierea cosmicã, este şi patroana fertilitãţii. Egiptenii o reprezintã ca vacã înstelatã sau femeie cu urechi de vacã, acest animal simbolizând procreaţia. Numele sãu Hout-Hor înseamnã casa lui Horus. Fiinţã ambiguã, se confudã uneori cu Isis, dar cele douã zeite nu sunt douã aspecte complementare ale aceleiaşi divinitãţi. Templul sãu de la Denderah este de altfel un sanctuar dublu unde se regãsesc douã triade divine: Hathor, Horus şi fiica lor, Ihy, iar cealaltã Isis, Osiris şi Horus.

O perioada de 105 zile pe an le este rezervatã zeilor. Calendarul egiptean se divide în trei anotimpuri de câte patru luni, şi anume Akhet, Peret şi Chemou. Fiecare corespunde inundaţiilor, germinaţiei şi culesului. Aceste fenomene naturale sunt în perfecta armonie cu voinţa zeilor, ceremoniile asigurând perpetuarea miturilor fondatoare ale civilizaţiei egiptene. Un moment sacru principal îl constituie inundaţia anunţata de steaua Sirius (Sothis), din jurul zilei de 18 iulie. Steaua dispare de pe cer vreme de 70 de zile, iar când reapare la apusul soarelui magia astralã anunţã inundaţia. În luna Epiphi, a treia de recoltã, Hathor îl viziteazã pe Horus pentru a confirma uniunea. Procesiunea fluvialã a statuii dureazã 15 zile şi se face în vederea sigurãii prosperitaţii. Fecunditatea zeiţei este echivalentã celei a Nilului.

Hathor, fiica lui Ra, apare în formã de leoaicã pentru a-şi rãzbuna pãrintele împotriva cãruia se revoltã omenirea. Ea distruge totul în cale şi este potolitã de zeii Thot şi Shou, transformaţi în maimuţe. Zeiţa se întoarce în Egipt şi se preface în Bastet, cu chipul mai agreabil al pisicii. În prima lunã a inundaţiilor Hathor, conciliantã şi radioasã, apare în extaz divin. Intr-o mare procesiune, preoţii iau statuia zeitei şi o aşeazã într-un naos pe care opt preoţi îl transportã pe terasa templului. Iradierea divinã cu razele soarelui o reanimã pe zeiţã şi îi eficientizeazã prezenţa. Pentru a experimenta extazul, poporul consumã fãrã moderaţie vin. Cãnile sunt depuse ritualic în sarcofage. Sãrbãtoarea beţiei este prin excelenţã un panegiric la adresa lui Hathor, locuitorii bucurându-se pânã la exces de reîntoarcerea stelei. Riturile orgiastice se amplificã pe mãsurã ce apele Nilului cresc ca expresie a regenerãrii pãmântului. Toatã beţia generalizata este pentru egipteni o asigurare a desfãşurãrii normale a ciclului Nilului, o eternã reîntoarcere valorificatã prin mit. Printre multiplele ipostaze ale zeiţei se numãrã cele de vacã auritã, leoaicã înfuriatã, soţie devotaã sau cel mai adesea pur şi simplu iubire. Mamã divinã, ea este şi protectoarea morţilor cãrora le redã viaţa, pentru cã esenţa erosului este transcenderea limitelor umane.

Sursa: historia.fr

Legenda lui Narcis

Mitul frumosului Narcis

Legenda lui Narcis este una dintre cele mai celebre si mai fascinante povesti oferite lumii de mitologia elena. Conform legendelor grecesti, Narcis este simbolul iubirii de sine, iar Narcisele ar fi aparut in momentul mortii acestuia.

In mitologia vechilor greci, Narcis era un tanar deosebit de frumos si de singuratic, fiul nimfei Liriope si al raului Cephios. Ghicitorul Cefise prezice ca baiatul va trai pana la o varsta inaintata daca nu se va privi niciodata pe sine.

Odata cu trecerea timpului Narcis se transforma intr-un tanar deosebit de frumos si atragator. De aceea reuseste sa starneasca cele mai infocate iubiri. Frumusetea sa uimitoare face ca femeile care il priveau sa se indragosteasca iremediabil de el. Cu toate acestea, Narcis era insensibil la toata afectiunea lor. Dar frumusetea lui atrage nu doar privirea femeilor, ci si pe cea a barbatilor. Astfel, se spune ca multi dintre barbatii care l-au vazut pe Narcis s-au indragostit de el. Din cauza disperarii, chiar si prietenul sau Aminias se sinucide. Nici aceasta sinucidere a lui Aminias nu il misca pe Narcis, acesta ramanand insensibil. Tot ceea ce ii place sa faca este sa vaneze si sa se preocupe de propria persoana.

Se spune ca de frumusetea lui s-ar fi indragostit si multe nimfe, dar nici una din ele nu putea spera ca dragostea ii va fi impartasita, pentru ca Narcis nici macar nu le remarcase. Nimfele sunt alte creatii ale mitologiei grecilor, fiind simbolizate adesea pe jumatate goale. Ele intrupeaza frumusetea si delicatetea izvoarelor, a padurii, a intregii naturi. Protejeaza tot ce este tanar si asigura rodnicia pamantului. In majoritate fiice ale lui Zeus, acestea isi petrec majoritatea timpului in grote. Canta, danseaza si fac parte din Curtea marilor zei si zeite, precum Artemis. Nu sunt nemuritoare, insa viata lor dureaza cateva secole.

Multe nimfe se indragostesc de el, printre care si nimfa Echo. Aceasta este blestemata de Hera, sotia lui Zeus deoarece l-a ajutat pe stapanul Olimpului sa o insele. Nimfa a tinut-o de vorba pe Hera in timp ce Zeus o insela. Afland de acest lucru, Hera a pedepsit-o pe Echo, luandu-i glasul, lasand-o sa scoata numai sunele scurte. Echo il urmareste pe Narcis in padurea unde acesta vana. Simtindu-i prezenta, Narcis intreba cu glas tare cine este in padure. Nimfa nu poate decat sa scoata ecoul spuselor lui Narcis (astfel se spune ca s-a nascut ecoul). Disperata ca nu poate sa comunice cu Narcis, Echo se arunca in bratele sale. Surprins, tanarul fuge, iar nimfa, ranita de acesta respingere nu mai vrea sa traiasca si moare.

Astfel, fetele si nimfele indragostite peste masura si respinse cer razbunare. Narcis a fost blestemat de zeita razbunarii Nemesis sa nu poate iubi niciodata pe nimeni si sa se indragosteasca de el insusi. Acest lucru se si infaptuieste si Narcis se indragosteste de propria sa reflectie in apa. Dorind sa isi imbratiseze propria reflexie in apa, Narcis cade in apa si se ineaca. Nimfele au venit sa il planga si l-au transformat intr-o floare galbena, care sa le aminteasca mereu de iubitul lor. Astfel au aparut Narcisele, flori galbene, care isi tin capul in jos asemenea lui Narcis care se oglindea in apa.

Narcis a murit deoarece nu a vrut sa se daruiasca. In prezent exista chiar si in dictionar cuvantul „narcisism” care reprezinta o admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica.

Legenda lui Narcis si Narcisa

O alta versiune a legendelor mitologice grecesti relateaza ca Narcis avea o sora geamana, Narcisa, care se inecase intr-un lac. Intr-o zi, cand acesta s-a aplecat sa bea apa dintr-un izvor, reflectia chipului sau il face sa creada ca Narcisa se uita la el. Astfel el moare de durere langa apa, deoarece nu ajunge la sora lui. Finalul este acelasi: Narcis moare, nimfele il jelesc si trupul lui se transforma in floarea numita narcisa.

Pygmalion și Galatea

Trandafir alb pe zăpadă ~ Flori de animație

Pygmalion si Galateea

Zeiţa Afrodita fusese dusă de Zefir, după ce se născuse din spuma mării, pe insula Cipru, din Elada.

Se spune că într-un oraş din Cipru trăia cândva, demult, pe vremea când zeii se mai coborau încă printre muritori, un artist, Pygmalion. Frumosul tânăr sculpta din marmură sau fildeş, din piatră sau din lemn, chipuri de zei şi de oameni.

Pygmalion avea o casă mare şi frumoasă, grădini cu pomi roditori şi flori înmiresmate. Avea şi câţiva sclavi, dar nu avea soţie. O mulţime de fete ar fi vrut să se mărite cu el, o mulţime de mame cu fete de măritat îl pofteau mereu pe la petrecerile lor, dar el rămânea de o parte.

Sculptorul visa o fiinţă pură, gingaşă, devotată, pe care să o iubească şi care să îl iubească pentru toată viaţa. Fetele pe care le vedea Pygmalion puseseră privirile îndrăzneţe şi vorba gălăgioasă în locul graţiei şi sfielii. Ele înlocuiseră virtutea şi credinţa cu uşurătatea şi nestatornicia, modestia cu straie deşucheate şi dansuri zgomotoase.

Într-o zi artistul începu să cioplească din fildeş o copilă aşa cum visa el. Lucră şi zi şi noapte şi rămase uimit când isprăvi. Fata pe care o dăltuise era mai frumoasă decât în visul său. Pygmalion îi cumpără veşminte şi giuvaere, o înconjură cu flori, ba chiar îi puse şi un nume, Galateea. De bucurie şi de dragul ei, artistul făcea acum lucruri şi mai frumoase, fără pereche de frumoase.

La sosirea primăverii începu sărbătoarea zeiţei Afrodita. Pygmalion se duse la altarul de marmură al zeiţei, îi aduse o jertfă bogată şi o rugă să o însufleţească pe Galateea. Apoi o luă la fugă către casă.

Galateea era tot pe soclu, frumoasă şi neînsufleţită. Atunci artistul, cuprins de dor, o luă în braţe şi îi şopti vorbe de dragoste şi credinţă. Îi spuse că vrea să fie soţia lui, că numai pe ea o poartă în suflet.

În timp ce îi spunea vorbe înflăcărate, simţi că inima ei începe să bată. Pielea ei se făcu mai moale ca mătasea, deschise ochii albaştri ca floarea de cicoare , cosiţele aurii îi unduiră când se mişcă şi îi cuprinse gâtul cu braţele. Pygmalion o ridică în braţe şi începu să strige din tot sufletul mulţumiri către zeiţa Afrodita, care îi dăduse suflet statuii create de el.

Au făcut o nuntă mare, la care au venit mulţimea din Cipru, artiştii din toată Elada, ba chiar şi Afrodita cu fiul ei, Eros. Si au trăit împreună ani mulţi şi fericiţi, ocrotiţi de Afrodita, ocrotiţi de iubirea pe care şi-au păstrat-o neştirbită. Fiul lui Pygmalion şi al Galateei, regele Pafos, a clădit oraşul cu acelaşi nume. În el a construit cel mai frumos templu al zeiţei, templu care ei i-a fost cel mai drag.