Tema iubirii este fãrã îndoialã una dintre
cele mai importante ale antichitãţii. Cu excepţia câtorva zeiţe virgine precum
Artemis/Diana sau Athena/Minerva, mai toate divinitãţile au parte de aventuri
amoroase, care merg de la simpla dorinţã carnalã la pasiunile cele mai
devastatoare. Din aceste uniuni se nasc uneori copii cu destine excepţionale.
Zeitãţile iubirii încarneazã de fapt tot ce este uman, tensiunea şi intensitatea
sentimentalã, atotputernicia patimilor, frãmântãrile emoţionale, constante
universale ridicate la nivelul mitic.
Afrodita, stãpâna dorinţelor
Faimosul imn homeric care o elogiazã pe zeiţa
greacã a iubirii şi frumuseţii debuteazã cu o invocaţie cãtre muza care sã îi
dezvãluie tainele Afroditei, care ”trezeşte dulcea patimã în sufletele zeilor,
care supune muritorii, pãsãrile şi toate animalele hrãnite depãmânt şi cer”.
Confrom mitului, zeiţa se naşte ca urmare a fecundãrii mãrii de cãtre Uranus,
numele sãu fãcând trimitere la spumã (aphros). Zefirul o transportã în Cythera
şi Cipru, unde primeşte veşminte preţioase înainte sã ocupe locul cuvenit în
Olimp. Afrodita este prin excelenţã prototipul voluptãţii şi seducţiei, totul
fiind la ea încãrcat de simbolism erotic: pielea albã, pãrul blond cãzând pe
umeri, ochii strãlucitori, formele generoase. Sub paşii sãi se nasc flori şi
porumbeii îi alcãtuiesc cortegiul. Poartã în jurul taliei o centurã brodatã care
provoacã atracţii de necontrolat. Forţã primordialã a naturii, ea este stãpâna
relaţiilor amoroase. Puterea sa ambiguã favorizeazã însã atât mariajul, cât şi
adulterul.
În ”Banchetul” sãu, Platon face distincţia între
on Afrodita Pandemia, cea popularã, vulgarã, şi Afrodita Urania, cea care
implicã o cunoaştere a frumuseţii în sine (asociatã însã şi cu
homosexualitatea). În mentalul grec amorul fizic, cu scopul procreaţiei, nu se
confundã cu dragostea care poate produce adevãruri eterne. Totuşi, nicio formã
de afecţiune nu este condamnatã dacã nu rezultã în obsesii orbitoare. Mitologia
abundã în astfel de poveşti tragice. Medeea, incapabilã de a-l reţine pe Iason,
îi ucide acestuia copiii. Phaedra, care nu poate obţine iubireaginerelui sãu
Hippolyt, provoacã moartea tânãrului. Pasiphae, cuprinsã de o iubire
irezistibilã pentru un taur, porunceşte lui Dedalus sã-i fabrice o vaca de lemn
în care se ascunde pentru a întreţine relaţii sexuale cu el. Din legãtura
monstruoasã ia naştere Minotaurul. Contrar voinţei sale, Afrodita îl ia de soţ
pe Hefaistos, zeul focului, care nu o poate satisface pe zeiţã, drept pentru
care aceasta are o relaţie cu Ares. Soţul încornorat însã fãureşte o plasã cu
ochiuri invizibile, care cade peste patul amanţilor, dezvãluind aventura
întregului Olimp. Amorul celor doi produce cinci copii simbolizând fortele
antagonice ale iubirii: Harmonia, Phobos (teama), Deimos (groaza), Eros şi
Anteros (amorul şi amorul contrariu). Dar şi Hermes are un copil cu ea,
Hermafrodit, iar Helios concepe cu ea pe Rhodos. Cel mai monstruos copil al
zeiţei este cel cu Dionysos, Priape, zeul cu penisul mereu în erecţie. În douã
rânduri Afrodita cade pradã pasiunilor pãmântene, o datã pentru Adonis şi o datã
pentru Anchise, cu care îl va avea pe Eneas. Afrodita este totodatã şi foarte
rãzbunãtoare. Pe Aurora, care are o relaţie cu Ares, o blestemã sã nu aibã parte
decât de iubiri tragice. Pe cele trei fete ale regelui Cinyras, care instaleazã
cultul sãu în Cipru, le condamnã din cauza frumuseţii lor sã se prostitueze.
Populaţia femininã din Lemos este şi ea afurisitã cu un miros groaznic al gurii
din cauza refuzului de a o adora.
În general în mitologia greacã pasiunea sfârşeşte
în distrugere şi tragedie, destinul implacabil aneantizându-i pe amanţi. Poetul
Orfeu o pierde de douã ori pe femeia iubitã, Euridice, pe care nu o poate scãpa
din infern, dar este salvat sufleteşte de artã şi de talentul sãu care îi ajutã
pe Argonauţi în expediţie. La fel de dramaticã este şi povestea dintre Pyrame şi
Thisbe, relatatã de Ovidiu în ”Metamorfoze”. Cei doi tineri din Babylon se
iubesc, dar familiile lor le pun piedici. Având la dispoziţie doar o fisurã
într-un perete pentru a comunica, ei decid sã se întâlneascã aproape de o
fântânã. Thisbe, care ajunge primul, se sperie de o leoaicã cu botul însângerat.
Ascunzându-se, ea îşi pierde vãlul pe care îl sfâşie leoaica, iar Pyrame crede
cã iubita sa este victima, ceea ce îl împinge la o sinucidere care o va atrage
şi pe cea a lui Thisbe. Cel mai celebru conflict mitologic cu valenţe amoroase
este cauzat de Eris, zeiţa discordiei, la nunta regelui Peleu cu nereida Thetis,
care aruncã mãrul pentru cea mai frumoasã. Opţiunea lui Paris, fiul lui Priam, a
Afroditei care i-o promite pe Elena, conduce la expediţia contra Troiei.
Locurile de cult dedicate Afroditei sunt destul de
numeroase : Cythera, Cipru, Delos, Rhodos, Lesbos, Athena, Sparta, Theba,
Mantineea. La Corint şi pe muntele Eryx din Sicilia, zeiţa este veneratã conform
ritualului oriental al prostituţiei sacre practicate de hierodule. Zeiţa este şi
o sursã inepuizabilã de inspiraţie artisticã. Praxitele realizeazã în 380 BC
pentru templul din Cnidos primul nud statuar grecesc. Opera este atât de
faimoasã în antichitatea clasicã, încât toţi contemporanii sãi o imitã.
Venus, pierderea virtuţii
Personaj ambivalent al mitologiei romane, Venus
simbolizeazã excesul de pasiune, dar în acelaşi timp şi o oarecare toleranţã.
nicio sãptãmânã nu poate trece fãrã un gând la zeiţa nesãţioasã, cãci vineri
(Dies Veneris) este ziua sa. Echivalenta Afroditei este la origine o divinitate
italicã nu foarte importantã, ea protejeazã culturile de legume. Încã dinainte
de fondarea Romei ea are un sanctuar despre care se spune cã este fondta de
Eneas însuşi. Nu o cheamã încã Venus, ci poartã nume precum Frutti, posibil o
alterare etruscã a Afroditei. Începând cu secolul al II-lea BC Venus dobândeşte
o autoritate considerabilã in cultele romane. Originile sale se mutã în spuma
mãrii, dupã cum reiese şi din sculpturile în ipostaza de Venus anadyomene, adicã
ieşind din ape, mai precis, dintr-o cochilie de sidef, dupã cum apare şi la
Sandro Botticelli. Oricum, cert este cã în jurul sãu graviteazã tot câmpul
referitor la senzualitate şi cãsãtorie. Un rol important îl are şi prin
conştiinţa romanã a descendeţei lui Eneas...Venus este cea care îl ajutã pe erou
sã fondeze Roma, ceea ce explicã propaganda imperialã prin acest mit în cadrul
dinastiei Iulia-Claudia. Începând cu secolul I BC apar numeroase temple
consacrate ei, printre care cel al lui Pompei ridicat dupã victoria sa împotriva
lui Mithridate sau cel al lui Caesar din 46 BC. Regãsim la acestea toate
simbolisticã asociatã zeiţei: turturele care îi trag carul, rodia, macul,
anemona rãsãritã din sângele lui Adonis sau mirtul care îi serveşte drept
adãpost. În ceea ce priveşte ceremoniile, nu i se sacrificã decât foarte rar
pasãri. Mai toate sãrbãtorile în cinstea ei stau sub semnul plãcerii, plãcere
care poate degenera uşor, aşa cum se întâmplã la sãrbãtorile în cinstea lui
Adonis.
Existã ceva totalmente incontrolabil la Venus care
reprezintã întreaga paletã a legãturilor amoroase, de la cele mai inocente la
cele mai bolnãvicioase, de la cele mai timide la cele mai licenţioase. Nu este
la întâmplare faptul cã poartã o centurã care închide atracţiile, surâsurile,
suspinele...Puterea simbolului este atât de mare încât Iunona se foloseşte de el
o datã pentru a-l atrage pe Iupiter. Centura pasiunii îl înlãnţuie pe om, care
nu mai poate scãpa din carcera voluptãţii. Venus nu este asadar tocmai zeiţa
zâmbetelor, pentru cã pasiunile pe care le provoacã sunt adesea arme ale
distrugerii şi rãzbunãrii. Seneca şi Lucretius avertizeazã cã în momentul în
care omul se va lãsa în voia voluptãţii, se va lãsa pradã şi durerii. Excesul de
pasiune este folosit de gândirea anticã pentru a arãta cã de fapt înţelepciunea
constã în bunul control asupra emoţiilor, în protejarea sufletului în faţa
intemperiilor iubirii. Dar dincolo de aceste pericole, Venus mai reprezintã şi
libertatea şi toleranta în ceea ce priveşte asumarea sexualitãţii, care nu este
în niciun fel condamnatã, ci asumatã natural. Este posibil ca şi interdicţiile
noastre morale sã le fi provocat râsul anticilor...
Hathor, extazul
Una dintre cele mai vechi divinitãţi egiptene,
funcţionând ca mamã a zeilor şi oamenilor, de origine cosmicã, Hathor este şi ea
treptat asimilatã Afroditei sub influenţa Ptolemeilor. Împreunã cu Osiris şi
Horus, Hathor relevã un aspect fundamental al divinului ca forţã generatorare de
viaţã. Egiptenii le-au dedicat, încã de la începuturi, culte forţelor naturale
considerate superioare. Mai exact, ce adorã oamenii este viaţa însãşi. Hathor,
fiica lui Ra şi soţia celestã a lui Horus, dincolo de asocierea cosmicã, este şi
patroana fertilitãţii. Egiptenii o reprezintã ca vacã înstelatã sau femeie cu
urechi de vacã, acest animal simbolizând procreaţia. Numele sãu Hout-Hor
înseamnã casa lui Horus. Fiinţã ambiguã, se confudã uneori cu Isis, dar cele
douã zeite nu sunt douã aspecte complementare ale aceleiaşi divinitãţi. Templul
sãu de la Denderah este de altfel un sanctuar dublu unde se regãsesc douã triade
divine: Hathor, Horus şi fiica lor, Ihy, iar cealaltã Isis, Osiris şi Horus.
O perioada de 105 zile pe an le este rezervatã
zeilor. Calendarul egiptean se divide în trei anotimpuri de câte patru luni, şi
anume Akhet, Peret şi Chemou. Fiecare corespunde inundaţiilor, germinaţiei şi
culesului. Aceste fenomene naturale sunt în perfecta armonie cu voinţa zeilor,
ceremoniile asigurând perpetuarea miturilor fondatoare ale civilizaţiei
egiptene. Un moment sacru principal îl constituie inundaţia anunţata de steaua
Sirius (Sothis), din jurul zilei de 18 iulie. Steaua dispare de pe cer vreme de
70 de zile, iar când reapare la apusul soarelui magia astralã anunţã inundaţia.
În luna Epiphi, a treia de recoltã, Hathor îl viziteazã pe Horus pentru a
confirma uniunea. Procesiunea fluvialã a statuii dureazã 15 zile şi se face în
vederea sigurãii prosperitaţii. Fecunditatea zeiţei este echivalentã celei a
Nilului.
Hathor, fiica lui Ra, apare în formã de leoaicã
pentru a-şi rãzbuna pãrintele împotriva cãruia se revoltã omenirea. Ea distruge
totul în cale şi este potolitã de zeii Thot şi Shou, transformaţi în maimuţe.
Zeiţa se întoarce în Egipt şi se preface în Bastet, cu chipul mai agreabil al
pisicii. În prima lunã a inundaţiilor Hathor, conciliantã şi radioasã, apare în
extaz divin. Intr-o mare procesiune, preoţii iau statuia zeitei şi o aşeazã
într-un naos pe care opt preoţi îl transportã pe terasa templului. Iradierea
divinã cu razele soarelui o reanimã pe zeiţã şi îi eficientizeazã prezenţa.
Pentru a experimenta extazul, poporul consumã fãrã moderaţie vin. Cãnile sunt
depuse ritualic în sarcofage. Sãrbãtoarea beţiei este prin excelenţã un
panegiric la adresa lui Hathor, locuitorii bucurându-se pânã la exces de
reîntoarcerea stelei. Riturile orgiastice se amplificã pe mãsurã ce apele
Nilului cresc ca expresie a regenerãrii pãmântului. Toatã beţia generalizata
este pentru egipteni o asigurare a desfãşurãrii normale a ciclului Nilului, o
eternã reîntoarcere valorificatã prin mit. Printre multiplele ipostaze ale
zeiţei se numãrã cele de vacã auritã, leoaicã înfuriatã, soţie devotaã sau cel
mai adesea pur şi simplu iubire. Mamã divinã, ea este şi protectoarea morţilor
cãrora le redã viaţa, pentru cã esenţa erosului este transcenderea limitelor
umane.
Sursa: historia.fr
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu