Venus - mitologie

Venus - veche divinitate de origine latină, considerată inițial drept protectoare a vegetației și a fertilității și identificată de timpuriu cu Aphrodite din mitologia greacă; mai târziu numită zeița dragostei și a frumuseții. Cu privire la nașterea sa existau două versiuni: după una, era fiica lui Jupiter și a Dionei, după cea de-a doua s-ar fi născut din spuma mării. Căsătorită cu Vulcanus, a fost iubită de Marte, zeul războiului, de Bacchus, Mercur și Neptun, dintre zei, iar dintre muritori de Anchises și Adonis. A avut mai mulți copii: cu zeul Mercurius pe Eros, cu Marte pe Anteros și pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas etc. În legătură cu farmecul și puterea lui Venus circulau numeroase legende: un episod cunoscut este acela al infidelității ei față de Vulcanus care, descoperind legătura ei cu Marte, a chemat toți zeii Olimpului drept martori, surprinzându-i împreună pe cei doi. Un alt episod, celebru de data aceasta, este judecata lui Paris: Jupiter a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiță vrajbei, și revendicat în egală măsură de Iuno, Minerva și Venus, să fie acordat de un muritor, Paris, aceleia pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumusețea lui Venus și de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Helena - Paris i-a dat ei mărul. Alegerea lui Venus și răpirea Helenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Iuno și Minerva, au sprijinit tabăra adversă, Venus i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost chiar rănită în luptă de către Diomedes. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorește lui Venus, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei. Venus avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cyprus și Cythera.

Afrodita - zeita dragostei și a frumuseții

Afrodita. Zeiţa iubirii şi a frumuseţii, pre­zentată în Iliada ca fiica lui Zeus şi a Dionei. Scriitorii mai târzii povestesc însă că s-a născut din spuma mării, de unde i-ar proveni şi numele (Platon, Cratylos). Potrivit lui Hesiod (Teogonia, 188), Afrodita s-ar fi născut din membrul viril al lui Uranos, pe care Cronos l-a aruncat în mare. Plămădindu-se în mijocul valurilor, s-ar fi deplasat mai întîi către insula Citera, iar mai apoi către Cipru, unde a ieşit din apă, făcînd să răsară sub tălpile sale o iarbă moale. Potrivit unei alte versiuni (Aelianus, De natura animalium), Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică, şi tot într-o scoică a fost dusă în insula Citera. În epoca clasică, scoica era sacră pentru această zeiţă, inclusiv dato­rită asocierii cu Nerites, singurul fiu de sex bărbătesc al lui Nereu, care trăia în adîncurile mării şi a cărui tovarăşă a fost zeiţa înainte de a ieşi din spuma mării, întrucît Nerites a refuzat să o urmeze pe pămînt, Afrodita l-a transformat în scoică. Introdusă imediat după ivirea sa pe pămînt în lumea zeilor, Afrodita a devenit soţia lui Hefaistos, pe care, însă, potrivit versiunii homerice a mitului, l-a trădat foarte curînd cu Ares. Din unirea Afroditei cu Ares s-au născut Harmonia, ce personifică echi­librul dintre tendinţele contrarii ale pă­rinţilor săi şi a fost soţia lui Cadmos, întemeietorul Tebei, şi, de asemenea, Fobos şi Deimos, Eros şi Anteros. Capabilă să-i domine pe toţi zeii Olimpului (cu excepţia Atenei, Artemisei şi a Hestiei), Afrodita este legată de toate întîmplările mitologice care au în centru tema iubirii: tradiţia aminteşte iubirea sa pentru Dionysos, Poseidon şi Hermes, din lumea divină, şi pe aceea pentru Adonis şi Anhise dintre muritori. Din dragostea din­tre Afrodita şi Anchise, un preafrumos păstor troian, s-a născut Enea, care a avut mereu în Afrodita o ocrotitoare plină de înţelegere. Dacă Afrodita trezea iubirea oriunde ar fi apărut, ea era, de asemenea, ţinta osti­lităţii şi geloziei zeiţelor olimpiene. Dintre acestea, cea mai îndîrjită s-a arătat Hera, din cauza alegerii lui Paris, care i-a acor­dat Afroditei şi nu reginei zeilor, mărul frumuseţii. Afirmarea cultului zeiţei iubirii are cu siguranţă un substrat pregrecesc. Mai ales tradiţia referitoare la naşterea Afroditei şi la puterea sa asupra inimilor omeneşti poate fi pusă în legătură cu unele mituri orientale şi cu zeităţi precum Ashtoret sau Ishtar, cunoscute în Occident sub numele Astarte, care se pretează inclusiv din punct de vedere lingvistic la o corelaţie cu numele Afroditei. Numeroasele versiuni ale legen­dei naşterii zeiţei, plasarea ei cînd în rîndul fiicelor lui Uranos, cînd printre cele ale lui Cronos, cînd printre oceanide, cînd printre moire şi erinii constituie tot atîtea mărturii ale vechimii cultului său, în care se contopesc mituri diferite, legate între ele prin tema fertilităţii şi a iubirii. Afrodita apare în mit şi ca zeiţă subpămînteană (de multe ori, zeităţile htoniene sînt legate de cele ale fertilităţii), iar în această postură este venerată ală­turi de zeul Hermes. De asemenea, era ocro­titoarea navigaţiei. La Sparta, în Cipru, în Citera şi în alte locuri era venerată ca zeiţă a războiului, eventual cu trimitere la anumite modele orientale. În lumea romană, trăsăturile Afroditei sînt transferate în figura corespunzătoare a Venerei (Venus).

Prometeu Legende, mituri

Prometheus = previziune, prudenta pentru viitor-a fi prevazator, a purta de grija cuiva;In greceste, Prometeu inseamna prevazator. Nu s-ar zice, din fericire, ca si-a respectat numele. Ceea ce s-a intamplat pe munte, unde Zeus a trimis un vultur sa-i devoreze ficatul, dovedeste nu numai ca titanul a furat focul de la zei, dar ca merita sa-l fure. Mitul:Prometeu a fost un Titan razvratit impotriva lui Zeus, dar prieten al oamenilor care le-a daruit focul si ratiunea si i-a invatat mestesugurile esentiale; este pedepsit de Zeus pentru activitateasa de erou civilizator. Pe un povârniş al Olimpului, Prometeu se destăinuie iubitei sale, nimfa Eromeni: părăsind odată incinta fastuosului palat al lui Zeus, întâlnit două fiinţe oropsite de zei şi adăpostite în peşteri, pe Than şi Li. Erau primii oameni pe care titanul i-a învătat sa vorbeasca, sa rada, si ,,sa umble drept, cu fruntea in sus!” Dorinta lui fiind sa faca ,,din fiare oameni,din om – un semizeu”, Prometeu fura focul din Olimp si-l aduce pe Pamant. Desi nu-i dezaproba fapta, zeita Themis, mama lui, se teme ca aceasta poate avea urmari neplacute. Temerile ei se adeveresc in urmatoarele doua acte. Hefaistos se plange lui Zeus ca focul i-a fost furat, si vinovatul este adus in lanturi. Zeus intentionase sa scuture ,,parazitii pamantului’’ si sa zvarle ,,in lume un pumn de oameni noi’’, dar Prometeu ia zadarnicit planurile prin fapta lui nesabuita. Titanul il infrunta pe Zeus si-i spune ca stie cine il va detrona. Pentru ca refuza sa destainuie numele uzurpatorului, Phoibos Apolom si Hefaistos il duc sa-l tintuiasca pe un pisc stancos al Muntelui Caucaz, unde un vultur ii va ciuguli ficatul. In speranta ca vor obtine iertarea, Themis si Eromeni staruie zadarnic pe langa Zeus, care nu se invoieste sa-l elibereze pe razvratit, daca acesta nu-I va spune cine il va detrona. Hefaistos se arata fara pic de mila in timp ce il tintuieste pe Prometeu de stanca si blandul Phoibos Apolom cauta sa-i tempereze zelul diabolic. Dupa plecarea lor intra in scena Eromeni si Themis si-l roaga pe titan sa cada la invoiala, rascumparandu-si libertatea prin dezvaluirea tainei ce-l sperie pe Zeus. Dar Prometeu se impotriveste si le cere sa vina peste o mie de ani. Prometeu e elibarat intamplator de Herakles, care ucide vulturul. Ceea ce impune la Prometeu este dispretul sau fata de zei, asa cum la arbustii prafosi de pe dambul din spatele casei impune faptul ca nu iau culoarea pietrei. Pedepsit de zei ,,pentru ca a iubit prea mult oamenii’’, cum zice Eschil, titanul trebuia sa stie ca amnezia are aspectul stancii , si ca maretia lui sta in curajul de a-si infrunta, cu acelasi orgoliu cu care a furat focul , greata dureroasa pe care o simte in timp ce vulturul ii sfasie carnea. Adevaratul Prometeu sufera infricosator, singur pe o stanca siroind de soare, amintindu-si cum s-au petrecut lucrurile, mai intai la impartirea unui animal sacrificat unde el, titanul, l-a maniat pe Zeus reservandu-i partea cea mai rea, apoi celelalte; focul, care este pentru el ceea ce era Sfinxul pentru Oedip, puncte unde viata i s-a schimbat esential, capatand un sens la care va raporta apoi totul… Singur, intr-o betie de lumina, de albastru si sa nu poti sa uiti, sa nu poti sa ierti, sa deschizi ochii doar pentru a privi sumbrul cer, sa deschizi buzele doar pentru a murmura ca nimeni nu poate fi egalul zeilor decat dupa ce a dispretuit frica si si-a contemplat mainile, toate acestea cer, firesc, un inteles mai adanc ca sa aiba dreptul la glorie. Prometeu se crispeaza, pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta pricina suferintei sale. Il doare carnea sfasiata de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovada a focului furat de la zei. Vorbele lui sunt din ce in ce mai limpezi, pe masura ce ghearele vulturului il fac sa striveasca de durere cuvintele… ,, Acest vultur e dovada libertatii mele in fata cerului. El imi scurma ficatul, dar ceea ce urmareste Zeus este sa-mi ucida memoria, sa ma faca sa uit ca am furat focul si l-am dat oamenilor…’’,,Dar n-am furat focul ca sa-l arunc in noroi..’’,,Ar trebui sa le strig zeilor: Iata de ce am furat focul si l-am dat oamenilor; pentru ca voi nu-l meritati! La flacara lui, oamenii vor spera, in schimb buzele voastre surad la fel pe intuneric ori in lumina…’’ Socotit fiu al Titanului Iapetos si al Nimfei Klymene, Prometeu e insa o divinitate complexa, in unele variante, un demiurg participand impreuna cu fratele sau Epimetheus, din sarcina zeilor, la antropogonie (oamenilor, facuti din resturi de materie ramase de la crearea animalelor, le echilibreaza fiinta cu focul furat de la Hephaistos si ratiunea furata de la Athena), apoi singur la instruirea omenirii, pe care o invata navigatia si agricultura, ca si numeroase alte arte si mestesuguri; apoi, o salveaza ca specie de la potop, ajutand si instruind perechea supravietuitoare Deukalion si Pyrrha; de asemenea, dupa o versiune, in cele din urma iertat si primit in Olimp, dupa ce, ranit si vrand sa scape de suferinta, Centaurul Hiron isi schimba nemurirea pe mortalitatea lui Prometeu. Mitografiile vechi ii reduceau activitatea numai la rapirea focului: ,,Viteazul fiu al lui Iapetos a stiut sa-l amageasca [pe Zeus] si a furat, intr-o nuia gaunoasa, lumin stralucitoare a neostenitului foc’’ (Hesoid, Theogonia, v. 561-569). Aceasta ii si deruta pe unii comentatori, adesea improvzati, care au incercat sa descifreze originea mitizarii focului: ,,Primejdia pe care o reprezentau pentru aristocratia preoteasca incercarea de a pune stapanire pe fortele naturii constituie sensul fundamental al mitului lui Prometeu. Focul a apartinut de la inceput cerului: omul nu avea nici un drept sa si-l insuseasca’’ (John D. Bernal ). Raportul cronologic e insa invers: desoperirea focului precede construirea religiei; cum se vede mai clar in cultul focului la iranieni, focul a fost sacralizat tocmai spre a nu fi uitata sau respinsa de oameni producerea lui artificiala. Focul furat a fost adus de Prometeu intr-o tulpina de trestie mediteraneana, din specia nartex (ferula communis) care are intr-adevar o maduva lent combustibila, arzand mocnit fara a incendia lemnul tulpinii. In acest sens, Prometeu are mai multi similari in mitologia generala. Filologii indianisti au sugerat, pentru numele Prometheus, un etimon sanscrit: pramatha (producator de foc prin frecare), care insa nu se acorda cu ideea mitica a foculuifurat din cersi ascuns intr-o ferula, o idee ce pare mai legata de obtinerea indrazneata a focului dintr-o padure incendiata de traznet. La origine, in simbolul prometeic este continuata vechea dualitate arica a focului, care reiese mult mai clar din mitologia vedica (cei doi Agni :focul benefic si focul malefic).Traditia greaca a redus insa, prin sinteza, atributele prometeice la cele pozitive, recompunand personajul in ipostaza de erou civilizator complex, intrucatva un Adam, creator de semintii omenesti, insa numai dupa potopul universal. Dar catalogul atributelor prometeice este mult mai bogat : ,,Numai eu - spune Prometeu - am stat stavila pentru ca, doborate de traznet, fapturile omenesti sa nu ajunga sa populeze tinutul lui Hades’’. Smulgandu-i pe oameni ,,din prostia in care zaceau’’, Prometeu i-a facut ,,iscoditori si mestesugari’’. ,,Nestiind sa foloseasca nici caramizile, nici cheresteaua pentru a-si cladi case luminoase, [oamenii] traiau ca lacoma furnica, in bordeie intunecoase sapate sub pamant”; dupa arhitectura, Prometeu le-a oferit astronomia, facandu-i sa observe ,,rasaritul si, cee ce e si mai greu de recunoscut, asfintitul astrelor’’. De la starea arcadica primordiala el i-a ridicat la cunoastere si civilizatie (asa cum sugereaza chiar doua etimologii propuse pentru numele Prometheus: prometheomai – a purta de grija si prometheia - previziune); traditia transcrisa de Eschil indica un zeu poliatributiv: ,,Pentru ei am gasit cea mai frumoasa dintre stiinte: aceea a numerelor; am alcatuit imbinarea literelor si am intemeiat memoria, muma Muzelor, sufletul vietii. Eu am fost cel dintai care am pus vitele la jug. […]. Prin mine, telegarii invatati la ham au ajuns sa traga carele, intru desfatarea belsugului. Nimeni altul decat mine n-a inventat aceste trasuri inaripate in care navigatorii pot rataci pe mari […]. Prin amestecurile salvatoare pe care i-am invatat sa si la faca, toate bolile se vindeca. Eu am intemeiat, in toate ramurile, arta de a ghici viitorul. […]. Bunurile folositoare ingropate in pamant: arama, fierul, argintul si aurul, cine s-ar putea lauda ca le-a descoperit inainte de mine?” Urmand descrierea atributiva a lui Eschil, tindem sa vedem in Prometeu simbolul omului ridicat peste conditia arcaidca a salbaticiei, un homo inventator ...

ELENA SI PARIS Legende, mituri

În mitologia greacă, Elena din Troia a fost cea mai frumoasă femeie din lume. Fiică a lui Zeus, ea este cel mai bine cunoscută pentru rolul pe care ea îl joacă în producerea Războiului Troian, o poveste spusă de Homer în Ilianda şi Odiseea. Unele mituri spun că mama Elenei a fost Leda, soţia lui Tindareu, regele Spartei. Alţii o numesc pe Nemesis, zeiţa răzbunării ca fiind mama ei. Elena a avut o soră, Clitemnestra care mai târziu a devenit soţia regelui Agamemnon al Micenei. Ea a avut doi fraţi gemeni Castor şi Pollux. Miturile spun cum Zeus, însuşi deghizat în lebăda a violat-o pe regina Spartei. Apoi Leda a produs două ouă. Din unul a venit Elena şi fratele ei Pollux. Clitemnestra şi Castor au apărut din celălalt. Alte versiuni ale mitului spun că Zeus a sedus-o pe Nemesis şi ea a făcut două ouă. Un cioban le-a descoperit şi le-a dat reginei Leda, care a avut grijă de ouă până când acestea au eclozat şi a crescut copii ca şi când ar fi fost ai ei. În unele variaţii ale acestei legende, Elena şi Pollux erau copiii lui Zeus dar Clitemnestra şi Castor au fost de fapt copiii lui Tindareu. Când Elena avea doar doisprezece ani, eroul grec Tezeu a răpit-o şi a plănuit să o facă soţia lui. A luat-o la Attica în Grecia şi a încuiat-o departe, sub îngrijirea mamei sale. Fraţii Elenei, Castor şi Pollux au salvat-o în timp ce Tezeu era departe şi au adus-o înapoi în Sparta. Conform unor legende, înainte ca Elena să părăsească Atttica, ea a dat naştere unei fetiţe pe nume Ifigenia. După o numită perioadă de timp Elena a revenit în Sparta, regele Tindareu  a decis că era timpul că ea să se căsătorească. Pretendenţii au venit din toate colţurile Greciei, sperând să câştige faimoasa frumuseţe. Mulţi erau lideri puternici. Tindareu era îngrijorat de faptul că alegerea unuia dintre pretendenţi i-ar putea înfuria pe ceilalţi, care ar putea cauza probleme împărăţiei lui. Printre cei care doreau să se căsătorească cu Elena era Ulise, regele din Ithaca. Ulise l-a sfătuit pe Tindareu ca toţi pretendenţii să depună un jurământ prin care acceptă alegerea Elenei şi promisiunea de a sprijini acea persoană ori de câte ori era nevoie. Aceştia au fost de acord şi Elena l-a ales pe Menelau, un prinţ din Micene pentru a fi soţul ei. Sora Elenei, Clitemnestra era deja măritată cu fratele mai mare al lui Menelau, Agamemnon. Pentru un timp Elena şi Menelau au trăit fericiţi împreună. Ei au avut o fiică şi un fiu şi în cele din urmă Menelau a devenit rege al Spartei. Dar viaţa lor împreună a ajuns la un final neaşteptat. Paris un prinţ din Troia a călătorit în Spartă la recomandarea zeiţei Afrodita. Ea i-a promis cea mai frumoasă femeie din lume după ce acesta a proclamat-o “cea mai frumoasă” zeiţă. Când Paris a văzut-o pe Elena el a ştiut că Afrodita s-a ţinut de promisiune. În timp ce Menelau era plecat în Creta, Paris a luat-o înapoi pe Elena în Troia. Unele povesti spun că Elena a mers de bună voie, sedusă de farmecul lui Paris. Altele spun ca Paris a răpit-o şi a luat-o cu forţa. Când Menelau s-a întors acasă şi a descoperit că Elena a plecat, el a făcut apel la liderii din Grecia care au jurat să îl sprijine dacă era necesar. Grecii au organizat o mare expediţie, navigând spre Troia. Sosirea lor în Troia a marcat începutul Războiului Troian. În timpul războiului simpatiile Elenei erau împărţite, uneori ajutându-i pe troiani alteori simpatizând cu grecii. Elena a avut un număr de copii cu Paris dar nici unul nu a supravieţuit copilăriei. Paris a murit în Războiul Troian şi Elena s-a căsătorit cu fratele său Deifob. După ce grecii au câştigat războiul, aceasta s-a întors la Menelau şi l-a ajutat să îl omoare pe Deifob. Apoi Elena şi Menelau au pornit spre Sparta. Cuplul a sosit în Spartă după o călătorie de mai mulţi ani. Unele legende spun că zeii furioşi pe problemele pe care Elena le-a cauzat, au trimis furtuni pentru a conduce corăbiile departe de curs, către Egipt şi alte ţinuturi limitrofe Marii Mediteraneene. Când au ajuns în sfârşit în Sparta  cuplul a trăit fericit, deşi din unele relatări Menelau a rămas suspicios faţă de sentimentele şi loialitatea Elenei. Multe legende spun că Elena a rămas în Sparta  până la moartea ei. Dar alţii au spus că ea a mers în insula Rodos după ce Menelau a murit, probabil alungată din Sparta  de fiul lor Nicostratus. La început i-a fost dat refugiu în Rodos de către Polyxo, văduva lui Tlepolem, unul dintre liderii greci care a murit în Războiul Troian. Mai târziu, cu toate acestea legenda spune că Polyxo a spânzurat-o pe Elena pentru a răzbuna moartea soţului ei.