Afrodita - zeita dragostei și a frumuseții

Afrodita. Zeiţa iubirii şi a frumuseţii, pre­zentată în Iliada ca fiica lui Zeus şi a Dionei. Scriitorii mai târzii povestesc însă că s-a născut din spuma mării, de unde i-ar proveni şi numele (Platon, Cratylos). Potrivit lui Hesiod (Teogonia, 188), Afrodita s-ar fi născut din membrul viril al lui Uranos, pe care Cronos l-a aruncat în mare. Plămădindu-se în mijocul valurilor, s-ar fi deplasat mai întîi către insula Citera, iar mai apoi către Cipru, unde a ieşit din apă, făcînd să răsară sub tălpile sale o iarbă moale. Potrivit unei alte versiuni (Aelianus, De natura animalium), Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică, şi tot într-o scoică a fost dusă în insula Citera. În epoca clasică, scoica era sacră pentru această zeiţă, inclusiv dato­rită asocierii cu Nerites, singurul fiu de sex bărbătesc al lui Nereu, care trăia în adîncurile mării şi a cărui tovarăşă a fost zeiţa înainte de a ieşi din spuma mării, întrucît Nerites a refuzat să o urmeze pe pămînt, Afrodita l-a transformat în scoică. Introdusă imediat după ivirea sa pe pămînt în lumea zeilor, Afrodita a devenit soţia lui Hefaistos, pe care, însă, potrivit versiunii homerice a mitului, l-a trădat foarte curînd cu Ares. Din unirea Afroditei cu Ares s-au născut Harmonia, ce personifică echi­librul dintre tendinţele contrarii ale pă­rinţilor săi şi a fost soţia lui Cadmos, întemeietorul Tebei, şi, de asemenea, Fobos şi Deimos, Eros şi Anteros. Capabilă să-i domine pe toţi zeii Olimpului (cu excepţia Atenei, Artemisei şi a Hestiei), Afrodita este legată de toate întîmplările mitologice care au în centru tema iubirii: tradiţia aminteşte iubirea sa pentru Dionysos, Poseidon şi Hermes, din lumea divină, şi pe aceea pentru Adonis şi Anhise dintre muritori. Din dragostea din­tre Afrodita şi Anchise, un preafrumos păstor troian, s-a născut Enea, care a avut mereu în Afrodita o ocrotitoare plină de înţelegere. Dacă Afrodita trezea iubirea oriunde ar fi apărut, ea era, de asemenea, ţinta osti­lităţii şi geloziei zeiţelor olimpiene. Dintre acestea, cea mai îndîrjită s-a arătat Hera, din cauza alegerii lui Paris, care i-a acor­dat Afroditei şi nu reginei zeilor, mărul frumuseţii. Afirmarea cultului zeiţei iubirii are cu siguranţă un substrat pregrecesc. Mai ales tradiţia referitoare la naşterea Afroditei şi la puterea sa asupra inimilor omeneşti poate fi pusă în legătură cu unele mituri orientale şi cu zeităţi precum Ashtoret sau Ishtar, cunoscute în Occident sub numele Astarte, care se pretează inclusiv din punct de vedere lingvistic la o corelaţie cu numele Afroditei. Numeroasele versiuni ale legen­dei naşterii zeiţei, plasarea ei cînd în rîndul fiicelor lui Uranos, cînd printre cele ale lui Cronos, cînd printre oceanide, cînd printre moire şi erinii constituie tot atîtea mărturii ale vechimii cultului său, în care se contopesc mituri diferite, legate între ele prin tema fertilităţii şi a iubirii. Afrodita apare în mit şi ca zeiţă subpămînteană (de multe ori, zeităţile htoniene sînt legate de cele ale fertilităţii), iar în această postură este venerată ală­turi de zeul Hermes. De asemenea, era ocro­titoarea navigaţiei. La Sparta, în Cipru, în Citera şi în alte locuri era venerată ca zeiţă a războiului, eventual cu trimitere la anumite modele orientale. În lumea romană, trăsăturile Afroditei sînt transferate în figura corespunzătoare a Venerei (Venus).