Titanic Vals (1964)

Titanic Vals (1964)

Regia: Paul Călinescu

Scenariul: Paul Călinescu, Tudor Muşatescu (piesa de teatru)

În rolurile principale: Grigore Vasiliu-Birlic, Silvia Fulda, Mitzura Arghezi, Ion Dichiseanu, Mihai Fotino, Kity Gheorghiu-Muşatescu, Ion Finteşteanu

Cu o asemenea carte de vizită, cu siguranţă nu vă va deranja că filmul e alb-negru! Şi în niciun caz acest lucru nu vă va împiedica să observaţi, din păcate, cât de actuale sunt pentru perioada în care trăim atmosfera şi faptele înfierate de Tudor Muşatescu, în stilul său special.

Într-un orăşel de provincie, în perioada interbelică, un biet funcţionar de primărie se luptă cu superiori obtuzi, cu o leafă mică, cu cicăleala soacrei şi pretenţiile soţiei, cu greutăţile inerente vieţii de cap al unei familii numeroase. Caracterul tragicomic se dezlănţuie în momentul în care fratele lui mai mare şi mai bogat moare într-un naufragiu, lăsându-i lui o sumă impresionantă de bani. Toţi cei din jurul lui se schimbă brusc, nu neapărat în bine, de la familie, rude, prieteni şi până la superiori şi chiar şi necunoscuţi, şi tăcutul, supusul „amploaiat” este forţat de familie să intre în politică. De aici totul scapă de sub control iar noi devenim martorii unui circ de tip caragialesc, cu personaje cât se poate de familiare nouă, consumatorii de ştiri şi spectatorii neputincioşi ai isprăvilor electorale din anul Domnului 2010. De altfel Muşatescu însuşi povesteşte câte necazuri i-a provocat piesa pe baza căruia a fost turnat filmul, din cauza faptului că (prea) multe persoane publice şi categorii sociale se recunoşteau în tiparele scenariului. „Cât priveşte personajele – dealtminteri ca în întreaga mea literatură, de la poem la roman şi de la schiţă la tragicomedie –, acestea au fost întotdeauna luate direct de la marea şi inepuizabila mea furnizoare, care a fost, este şi va fi: realitatea.” (Tudor Muşatescu – Cum am scris Titanic Vals)

Deşi este prezentată drept comedie, vă mărturisesc că mi s-a părut mai degrabă o dramă, şi la nivelul personajului jucat magistral de Birlic, dar şi la nivelul general al societăţii demascate. E adevărat, unele scene sunt de o ironie cruntă, ca de pildă dimineaţa de duminică în care soacra şi soţia proaspătului îmbogăţit, gătite nevoie mare, îşi beau cafeaua la o ţigară şi o pasienţă, ascultând evlavios slujba la radio, ba chiar făcând din când în când şi câte o cruce mare („că e dracul bătrân”, vorba românului). Un alt exemplu savuros este discursul protagonistului care se străduieşte disperat să îi convingă pe alegători că nu vrea şi nu e potrivit să fie ales deputat, şi stârneşte exact reacţia inversă. Cum se derulează însă lucrurile, ce surprize ne mai oferă politica şi cum se încheie goana nebună după căpătuire, e păcat să vă povestesc tot eu …

DESPRE JOC SI JOACA

DESPRE JOC SI JOACA

Din punct de vedere istoric, radacinile jocului se pierd in negura timpurilor. In opinia lui Johan Huizinga, "jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricat de incomplet ar fi ea definita, presupune in orice caz o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa le invete sa se joace. Ba chiar se poate afirma, fara risc, ca civilizatia omeneasca nu a adaugat nici o caracteristica esentiala notiunii generale".

Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit intr-o varietate de moduri. In general, acest termen denumeste "actiunea de a (se) juca", o "activitate distractiva practicata din placere, mai ales de catre copii". Conform "Dictionarului de simboluri", "jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocuri le funerare), cu elementele (jocuri le agrare), cu fortele potrivnice (jocurile razboinice), cu sine (cu propria frica, slabiciune, indoiala etc.)". Dupa Roger Caillois, el este "nu numai activitatea specifica pe care o denumeste, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activitatii respective, sau functionarii unui ansamblu complex". In opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezinta o "exersare artificiala a energiilor. Este o forma de socializare, in care individul se construieste pe sine din interior, dar fiind o fiinta sociala".

Jocurile cunosc un numar impresionant de clasificari. In primul rand, jocul se adreseaza sferei fizice sau celei intelectuale. Activitatile ludice pot fi diferentiate in functie de varsta, sexul si cultura jucatorilor. Dupa varsta, ele sunt de copii si de adulti. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de spectacol sau de risc. Luand in consideratie aria culturala, avem jocuri stiintifice, filosofice si teoretic - culturale. Din ultima categorie se remarca cele de creatie, de conversatie, de retorism si de limbaj. O alta clasificare tine cont de momentul si locul desfasurarii jocului: diurn sau nocturn, public sau privat. Dupa raportul cu planul sacrului, exista jocuri rituale si nerituale. Importante sunt si jocurile copiilor, ce apartin de patru mari clase: Mimicry, IliPaidia si Ludus. In afara de categoriile anterior mentionate, manifestarile ludice mai pot fi: de societate, de indemanare, de noroc, de dexteritate, de inteligenta etc.

Jocul are trei functii majore: de creatie, mimetica si a imaginatiei.

Principalele trasaturi ale jocului sunt evidentiate in studiul "Homo Ludens": jocul "poate fi numit o actiune libera, constienta ca este <> si situata in afara vietii obisnuite, o actiune care totusi il poate absorbi cu totul pe jucator, o actiune de care nu este legat nici un interes material direct si care nu urmareste nici un folos, o actiune care se desfasoara in limitele unui timp determinat anume si ale unui spatiu determinat anume, o actiune care se petrece in ordine, dupa anumite reguli".

Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate insemna o exhibare a ceva, o evidentiere a calitatilor individuale sau colective, impartasirea unor idei, sentimente, evadarea intr-un univers fictiv, simplul divertisment, o dezvoltare a gandirii si a imaginatiei, modelarea caracterului, o metamorfozare a participantilor la joc, accederea imaginara la un alt nivel social sau existential, ori cunoasterea lumii inconjuratoare. Un rezultat important al jocului apare pe plan social. Referitor la jocuri, conform opiniei lui Devambez, "in jurul lor s-au cristalizat simtul cetatenesc si sentimentul national; ele au constituit, pentru locuitorii aceleiasi cetati, pentru copiii aceleiasi semintii...legatura ce le reamintea de interesele lor comune".



In poezia "Prefata", de Tudor Arghezi, apare viziunea omului matur asupra jocului. Tema acestei scrieri este arta poetica, privita printr-o perspectiva ludica, diferita de cea a predecesorilor sai. Formula "Ne-am apucat [...] Sa mintim, sa povestim" releva caracterul abstract al actului cultural. Eul liric initiaza o competitie a cantitatii, la care participa intreaga sa familie, ce are ca scop scrierea a cat mai multe poezii. In aceasta parte a operei este reliefat sensul de baza al jocului: lupta pentru ceva ("Si facuram si-o prinsoare / Cine poate scri mai iute / Stihuri vreo cateva sute"). Odata cu transformarea caracterului creatiei artistice din serios in ludic, intrecerea devine deschisa tuturor ("Doi parinti si doi copii"). Faptul ca rasplata invingatorului este "un sfert de mar", dovedeste un caracter important al jocului: absenta interesului material ("Impartind un mar cretesc / Nu cuca sa jignesc / Pe tovarasii de coate, / Mancand sferturile toate"). Sintagma "tovarasii de coate" aduce in atentia cititorului alte proprietati ale jocului: stabilirea unor relatii intre participanti si schimbarea locului in ierarhia sociala. Pentru ca stilul neobisnuit si copilaresc al "Prefatei" sa fie inteles corect, eul liric ne propune intoarcerea la copilarie ("Esti prea mare. Fa-te mic."), pentru a renunta la reguli si a ne lasa in voia imaginatiei ("Uita regula odata / Si, cu cartea dezvatata / Mergi nitel de-a busile"). In acelasi timp, Arghezi intelege dorinta oamenilor de a pastra aparentele si conceptia gresita a adultilor despre joc, conform careia persoanele trecute de varsta copilariei nu se joaca ("Poti inchide usile, / De ti-e teama si rusine / Sa te faci de ras ca mine"). Drept concluzie, se poate afirma ca poezia "Prefata" este o "ars poetica", de tip ludic.



O analiza a jocului, din perspectiva unui copil, este facuta de Ion Creanga in "Amintiri din copilarie". Inconjurat de frati, Nica se bucura de copilarie, definita, in special, prin joc.

O categorie intalnita de jocuri este Mimicry. In inocenta lor, copiii parodiaza cantecul si hainele bisericesti, aspect ce denota sincretismul jocului: "Apoi isi pun cate-o toala in spate si cate-un coif de hartie in cap si canta <> si <> de te scot din casa". Desi lipsite de sens, cantecele copiilor au scopul clar de a starni hazul. Jocul, aparent naiv, are o scenografie bine stabilita, urmata de toti jucatorii, ceea ce evidentiaza creativitatea si imginatia copiilor. O alta manifestare a copiilor este calaritul maturii. Acest joc demonstreaza capacitatea copiilor de a modela si transpune realitatea dupa propria dorinta. Personificarea transforma universul inconjurator intr-unul viu si fantastic. "Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici".

A doua categorie de jocuri este IliDe fiecare data cand se intorcea seara acasa, tatal isi prindea fiii pe rand, ii ridica in grinda, zicand "`tata mare" si ii saruta pe fiecare. Acest joc are valoarea unei incantatii bazate pe magie de similitudine, asemanator ritualurilor pagane practicate de mama copiilor.

Paidia reprezinta al treilea fel de jocuri, din care fac parte "baba - oarba" si "de-a mijoarca". Jocurile mentionate anterior sunt jucate de mii de ani ti sunt cunoscute pe intreg Pamantul.

Ultimul tip de jocuri este Ludus. Unul dintre lucrurile favorite ale naratorului era mersul la scaldat. Lasandu-se ingropat in nisip, Nica rade de moarte. Are loc o desacralizare specific populara, asemanatoare celei din basme.

Din nefericire, unele jocuri au consecinte dramatice, deoarece copilului ii lipseste gandirea proiectiva: "ne pune dracul de urnim o stanca din locul ei, care era numai intinata, si unde nu porneste stanca la vale, saltand tot mai sus de un stat de om; si trece prin gardul si prin tinda Irinucai, pe la capre".

Poezia "Trei fete", de Lucian Blaga, sugereaza faptul ca jocul are o importanta esentiala in evolutia individului. Tema acestei opere lirice este conditia umana, privita prin trei perspective: cea a copilului, a tanarului si a batranului. Autorul sintetizeaza viata omului ca pe o combinatie a trei factori, de egala importanta: Iubirea, Jocul si Intelepciunea.

Prima voce lirica este cea a copilului:

"Copilul rade:

Intelepciunea si iubirea mea e jocul!"

Compararea intelepciunii si a iubirii cu un joc pune in evidenta faptul ca jocul apartine si laturii cognitive a omului, dar si a celei afective. Prin acest mijloc de percepere a realitatii, copilul exploreaza universul inconjurator, isi intelege functionarea propriului corp si isi exteriorizeaza convingerile. De asemenea, el isi insuseste bazele functionarii societatii si anumite principii de viata. In joc isi are originea si caracterul de fiinta sociala al omului. Tot prin intermediul jocului, copiii constientizeaza notiunile de Bine si Rau. Sintagma ce incheie al doilea vers, "iubirea mea e jocul!", arata ca aceasta activitate ludica reprezinta un stil de viata al celei dintai varste a omului. In cazul celei de-a doua strofe ("Tanarul canta: / Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!"), o parte din trasaturile esentiale ale unui joc se pastreaza, o parte, nu. Libertatea si pasiunea se pastreaza, dar regulilse sunt abandonate. O trasatura importanta a acestei "lupte" este dorinta jucatorilor de a se intrece reciproc, pentru castigarea unui premiu abstract: afectiunea celuilalt. Asemeni fiintelor vii, jocul evolueaza: din jocul simplu, inocent, dezinteresat, ia nastere jocul sentimental, cu un scop bine definit.



O alta opera lirica ce abordeaza notiunea de joc este poezia "De-a v-ati ascuns...", de Tudor Arghezi. Tema poeziei este "moartea ca joc", fiind enuntata inca din titlu: "de-a v-ati ascuns" este un joc intalnit pe tot Pamantul, care implica misterul si hazardul. Din punct de vedere al sferelor lexicale, cele mai importante sunt sfera jocului ("joc", "joaca", "jucam") si sfera mortii ("inmormantare", "moarte", "a invia", "lumea ceealalta"). Eul liric eufemizeaza ideea mortii, pentru a fi inteles de "copiii" sai. Incercand sa le prezinte acestora o notiune tragica si complexa, autorul substituie moartea cu elementul cel mai bine cunoscut de ei: jocul. Prin urmare, jocul se transforma intr-un joc initiatic. Pe tot parcursul poeziei, eul liric infatiseaza cititorilor proprietatile acestui "joc". El este universal si nu tine cont de varsta, sex sau nivel social ("E joc viclean de batrani / Cu copii, [...], cu fetite [...] / Joc de slugi si joc de stapani"), iar regulile sale nu se schimba: "Si fiecare il joaca bine". Moartea apare ca un joc inevitabil ("hotarat, o sa ne jucam odata"), al carui moment nu poate fi determinat ("odata"). Considerat "vechi", el devine dramatic prin ireversibilitate ("tata nu o sa mai aiba putere / Sa vie pe jos, in timpul cat se cere / Din lumea ceealalta"). Desi privit initial drept "viclean" si "ciudat", jocul intra in firesc, fiindu-i asociat cu caracter sacru ("E jocul Sfintelor Scripturi. / Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos"). De asemenea, el este arhetipal si, in acelasi timp, ciclic ("Asa e jocul, incepe cu moarte"). Inmormantarea reprezinta un alt element ludic prin care moartea se aseamana cu un joc. Aceasta ia forma unui ritual sincretic, ce are obiecte specifice si reguli bine determinate. Adevaratul impact al "jocului" asupra omului este enuntat abia in ultima strofa, cand masca poetica dispare si se produce o eliberare a tensiunii emotionale acumulate, insotita de un profund regret, sub forma unei imprecatii: "Asa este jocul […] Arde-l-ar focul!".

Astfel, se poate afirma ca "omul sporeste cantitatea de spirit care exista in joc, transformand-o in fapt de cultura".

Bibliografie:



1.Tudor Arghezi, "Cuvinte potrivite", texte alese, schita biografica, prefata, documentar, comentarii, indreptar analitic, intrebari si teme de lucru, index terminologic de Ion Apetroaie, Editura Institutului European, Iasi, 1997

2.Ion Creanga, ,,Povestiri, povesti, amintiri", Editura Junimea, Iasi, 1983

3.Ion Barbu, "Versuri si proza", editie ingrijita, prefata si tabel cronologic de Dinu Pilat, Editura Minerva, Bucuresti, 1984

4."Limba si literatura romana: manual pentru clasa a IX-a", Editura Humanitas Educational, Bucuresti, 2002

5.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, "Dictionar de simboluri", Editura Artemis, Bucuresti, 1994

6."Mic dictionar enciclopedic", Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1972

7."Mari teme literare", dictionar - antologie de texte pentru clasa a IX-a, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002

8. Johan Huizinga, "Homo ludens. Incercare de determinare a elementului ludic al culturii", traducere din olandeza de H. R. Radian, cuvant inainte de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002

Aleodor Împărat

Aleodor Împărat

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert.

Când, tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o tinură minte cât trăiră.

Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genunchi şi-i zise:

- Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obştescul sfârşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirei împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele acela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop: şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit.

Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul.

Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape.

Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui.

Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătâne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie.

Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată căse pomeni cu dânsul dinaintea lui.

Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.

Pocitania pământului îi zise:

- Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.

- Mai întâi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, şi n-am nici un gând rău asupră-ţi.

- Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ţi ceri iertăciune de la mine ca toţi fricoşii.

- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi daca vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat.

Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebuile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, daca vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămâie cu sufletul în oase.

Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.

Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise:

- Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbândă bună.

Aleodor plecă. Şi cum mergea el gândindu-se şi răzgândindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvântul, se pomeni pe marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat.

Cum o văzu, el se duse să o ia să-şi aline foamea cu dânsa.

Ştiuca îi zise:

- Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-oi prinde când cu gândul n-ăi gândi.

Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise:

- Ţine acest solzişor, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întâmplare.

Când, iacă se întâlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă.

Şi voind să vâneze corbul, el îi zise:

- Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ţi-oi prinde.

Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:

- Ţine peniţa asta, voinicule, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise:

- Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.

Şi mergând înainte, cale de nu ştiu câte zile, dete de palaturile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă ca doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută.

Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o.

- Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală?

Slujitorii dădeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspunză. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului.

- Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele?

- Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi cer fata.

- Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.

- Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.

- Aşa?

- Aşa.

Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră.

Viind fata de faţă, se învoiră ca a douazi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară daca se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea şi se răzgândea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergând pe gânduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uita şi gândi la stăpâna lui; când iată, măre, că ştiuca şi venise şi-i zise:

- Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos?

- Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac?

- Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.

Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei.

Când se sculă fata îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-l văzu. De unde ceilalţi cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după câte o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan.

- Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării.

N-avu încotro şi trebui să iasă.

Ea şi zise împăratului:

- Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.

- Vom vedea, îi răspunse împăratul.

A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât înaintea lui, şi-i zise:

- Ce mai vrei, stăpâne?

- Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întâmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi?

- Să cercăm.

Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.

Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zătindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise:

- Ghidi, ghidi, tâlharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine!

Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.

Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise:

- D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?!

A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise:

- Lasă pe mine, şi de te-oi găsi, eu aici sunt.

Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea.

Sculându-se fata şi luând ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:

- Ci ia arată-te odată. Te simt că eşti p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.
Daca auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, până afară din împărăţia lui.

Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se scurgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise:

- I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!

- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.

- Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.

Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop.

- Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece.

Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul.

Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa.

Dară fata îi zise:

- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pământului.

Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.

Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! Căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă, şi din spurcăciune nu-l mai scotea.

- Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine.

Mai stărui ce mai stărui, şi daca se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere.

Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui.

Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdea şi stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucurie; şi, urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se istoviră.

Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

peruci de apă

Carly Kloss (Karlie Kloss) și Sean O `Pry (Sean O'Pry).

Lukbuk Roberto Cavalli toamna / iarna 2012 \ Fashion