Cete, partii, turca, hurta
Ceata a fost si este inca o forma de asociere a tinerilor, o
forma de manifestare a unui fapt social sau a unor obiceiuri populare. Adevarata
institutie culturala, ceata pentru sarbatorile de iarna are un scenariu clar
conturat scenic si coregrafic, cu o anumita incarcatura emotinala si care se
repeta anual. Reprezentand si o fala a satului, de multe ori cetele din sate
diferite intra in competitie unele cu altele, elementele de ierarhizare constand
in recuzita si comportament.
Formele de asociere pentru sarbatorile de iarna poarta denumiri
diferite de la o zona la alta: ceata, partie, turca, malanca. Acestea incep sa
se constituie imediat dupa debutul Postului Craciunului. Tinerii care intra in
ceata sunt selectati dupa anumite criterii: trebuie sa fi avut o tinuta si o
conduita deosebita in anul respectiv, sa cunoasca la perfectie obiceiurile
satului din care face parte, sa aiba o voce placuta, sa nu fie afoni etc. Se
desemneaza apoi un sef de ceata, care are denumiri diferite de la un sat la
altul, in functie de profilul cetei: calfa, vornic, capitan, turc sau simplu sef
de ceata. Si acesta trebuie sa corespunda anumitor cerinte: sa fie fiul unui
mare gospodar, sa exceleze prin tinuta si comportament, sa aiba un fizic placut
si nu respingator. El raspunde de locul unde urmeaza sa aiba loc repetitiile, de
recuzita necesara, de tocmirea muzicantilor, iar in timpul exercitarii
programului este atent ca totul sa decurga conform asteptarilor.
Pregatirea costumatiilor si a recuzitelor pentru cetele de Anul
Nou, in special a cetelor de irozi, imparati si bunghieri se face si cu
sprijinul altor persoane din sat. De obicei, fetele sunt cele care contribuie cu
margele, baticuri, saluturi si tot ele confectioneaza buchete din panglici
multicolore cu care impodobesc costumele.
Tinerii fac repetitii pentru colinde sau pentru jocurile cu
masti pe intreaga perioada a postului Craciunului si in mod special dupa Mos
Nicolae.
Ignatul porcului
Ignatul porcului reprezinta o sarbatoare inchinata unei
divinitati solare si vegetale care a preluat numele si data de celebrare de la
un sfant crestin – Ignatie Teofanul. In ziua de 20 decembrie (la Ignat) are loc
sacrificiul porcului, un substitut al unei zeitati precrestine a vegetatiei,
divinitate care murea si invia la solstitiul de iarna. Desi se mai pastreaza si
astazi cateva practici si obiceiuri din vechiul cult al porcului, foarte putini
oameni mai sunt constienti de semnificatia acestora.
Mai intai se parleste animalul, simbolizand prin aceasta
moartea prin incinerare a divinitatii precrestine. Apoi, porcului i se taie
coada si urechile care se consuma pe loc de catre copii, cei care incaleca
animalul sacrificat, simbolizand prin aceasta dominarea Postului Craciunului
care este pe sfarsite. Se taie apoi capul si picioarele din care se pregatesc
raciturile (piftia), oferite la Craciun, Anul Nou si Boboteaza ca preparat
ceremonial, dat si de sufletul mortilor. Urmeaza apoi transarea totala a
corpului ramas si pomana porcului, un stravechi ritual inchinat mosilor si
stramosilor.
Mai exista inca credinta populara conform careia in timpul
sacrificarii porcului, „nu trebuie sa stea nimeni prin prejur dintre cei milosi
la fire, caci se zice ca animalul moare greu iar carnea nu este gustoasa”.
Ajunul Craciunului
Ca data ce precede un mare eveniment calendaristic (Nasterea
Mantuitorului), Ajunul Craciunului era presarat cu ani in urma de o multitudine
de datini si obiceiuri grefate de arhetipuri si simboluri care isi aveau
originea intr-o nebuloasa mitica, primordiala, mare parte dintre acestea fiind
eliminate din ritualurile de mai apoi, dar unele fiind inca vii si astazi.
Inca din preajma Craciunului, casele sunt bine pregatite, facandu-se
curatenie generala si impodobindu-se cu cele mai frumoase si valoroase tesaturi
decorative de interior.
In dimineata de Ajun, dupa prima iesire din casa,
gospodarul aducea la intoarcere surcele marunte pe care le impartea tuturor
membrilor familiei sale, cu prima urare de bun augur pentru belsugul si
sanatatea in familie. Gospodina iesea in pragul casei si arunca seminte de
cereale catre rasarit, pentru ca pasarile salbatice sa nu dauneze cu nimic
semanaturilor din primavara. Capul familiei iesea in curte si atingea cu mana
toate uneltele din gospodarie pentru a avea spor si noroc la lucrarile agricole
de primavara sau a celor de peste an. Totodata, gospodarul avea grija sa i se
inapoieze tot ceea ce a imprumutat prin vecini, in special atelaje si utelte,
pentru ca se credea ca nu e bine ca acestea sa nu fie in gospodarie in timpul
sarbatorilor de iarna. Barbatii intrau in livezi, amenintand cu toporul pomii ce
nu au rodit in anul respectiv, simuland chiar ca-i taie, iar femeile, cu mainile
pline de aluat, ii implorau sa nu-i atinga, timp in care atingeau tulpinile cu
preparatul de pe maini, practicand astfel un rit de fertilitate, in speranta
unei recolte mai bune la anul.
Tot in dimineata Ajunului, batranii incepeau
sa „pilduiasca” pe la colturilor vetrelor, in timp ce femeile pregateau
alimentele ritualice, din care nu lipseau colacii rotunzi „ca soarele si luna”,
precum si alte mancaruri ce se consumau in zilele urmatoare. Dis de dimineata,
femeile practicau rituri de aparare, fecunditiv si fertilizator. Ascundeau
furcile, fusele si fuioarele de tors sau introduceau cate o piatra in cuptorul
de copt paine care tinea acolo pana la Boboteaza, in speranta indepararii
serpilor din spatiul gospodaresc. Gunoiul strans in casa in aceasta zi se aduna
intr-un colt si se arunca apoi in gradina cu scop fertilizator sau se ardea in a
treia zi de Craciun, cand se afumau si vitele. Numai fetele de maritat, dupa ce
maturau prin casa invers (de la usa spre fereastra), aveau voie sa duca in
aceasta zi gunoiul la o raspantie, despletite si rugandu-se special cu voce
tare.
In ajunul Craciunului se maturau cosurile sobelor, funinginea adunata
fiind imprastiata prin livezi, cu scop fertilizator, iar apa rezultata de la
spalarea vaselor se aduna intr-un recipient si si pastra pana in primavara, cand
se stropeau cu ea stupii de albine pentru a nu fi deocheati si a nu li se fura
mana. Tot in Ajunul Craciunului se facea un colac mare, impletit in forma cifrei
opt, numit „Creciun”, care apoi se pastra pana anul viitor, la scoaterea
plugului si se punea in coarnele acestuia.
Cel mai important moment al
acestei zile era pregatirea si impodobirea mesei imbelsugate, numita Masa de
Ajun, aceasta masa continand 12 feluri de mancare. Pe cea mai frumoasa fata de
masa din casa se asezau la colturi colacii (cate unul in fiecare colt), colacii
simbolizand soarele si fata lui Iisus, totodata simbolizand si cele patru puncte
cardinale, semn ca Mantuitorul vegheaza intreg pamantul, in mijlocul mesei
punandu-se o sticla cu vin rosu. In strachini de lut erau puse si alte bucate de
post: hribi fierti, bors de mazare sau urechiuse, bors de peste, fructe uscate
sau afumate, grau pisat, fiert si indulcit cu miere avand si miez de nuca,
sarmale din crupe, un preparat anume numit „pelincile lui Iisus” etc. Tot pe
masa de Ajun se mai punea: usturoi la colturi, o coasa si dedesubt toporul,
obiectele metalice simbolizand transferarea sanatatii si duritatii fierului
catre om, iar usturoiul si macul fiind folosite apoi peste an pentru
contracararea deochiului. Nimeni cu avea voie sa se atinga de bucatele de pe
masa pana la venirea preotului cu icoana care, dupa intrarea in casa, rostea
troparul Nasterii, binecuvanta casa, familia si masa, dupa care era invitat sa
se aseze pe laita sau pe pat, pentru ca „sa stea clostile in primavara si sa
vina petitori la fete”.
In afara preparatelor de post, cu ocazia acestei
sarbatori se pregatesc si mancaruri aparte de frupt avand la baza carnea de
porc, animal special sacrificat in preajma acestei zile (carnati, chisca,
friptura, sarmale cu carne etc.) pentru ca omul, imbracand hainele sfinteniei,
sa traiasca din plin momentul divin.
Un alt moment al zilei il constituie pregatirea Pomului de
Craciun, un simbol al trainiciei, un ax al ancorarii omului in cosmos si al
misterului universal. Conform traditiei romanesti, Mos Craciun a fost batranul
in gospodaria caruia s-a nascut Isus, de fapt o zeitate populara autohtona care
(in conceptia mitologica carpatica) murea si invia in preajma solstitiului de
iarna. Pomul verde de Craciun este o substituire a acestui personaj, o varianta
a butucului care ardea in noaptea acestei sarbatori si care simboliza zeitatea
moarta prin incinerare. Bradul impodobit astazi cu globuri, beteala, dulciuri si
lumini, precum si asteptarea Mosului care vine cu daruri reprezinta un obicei
occidental care a patruns la noi prin filiera germana, raspandindu-se de la
orase catre sate, de la curtile boieresti la casele taranesti. Aceasta
patrundere a fost mai timpurie in Bucovina, ca urmare a faptului ca acest tinut
a fost sub ocupatie austriaca inca din anul 1775.
Pe langa aceste rituri, inca de dimineata incepe colindatul,
datina deschisa de copiii mici care merg pe la case cu Mos Ajun, urmati pe
parcursul zilei de copiii de virsta mai mare, iar noaptea urmand tinerii.
Colindatul face parte din complexul de practici dedicate resurectiei naturii si
vegetatiei, unde intalnim daruri precum colaci si fructe ca simboluri solare si
vegetale, menite sa asigure belsugul in gospodarie, astazi acestea fiind
inlocuite cu bani sau cu dulciuri, mai putin fiind intalnite darurile
traditionale.
Craciunul
Craciunul
este sarbatoarea care se pastreaza in Bucovina, poate mai mult ca in alte parti,
fara mari abateri fata de trecut, cel mai frumos si asteptat moment din an. El
este pregatit cu mult inainte, odata cu inceputul Postului Craciunului, cand se
hotarasc cetele de colindatori si colindele ce urmeaza a fi invatate si
repetate. In Bucovina, colindatul de Craciun a fost si inca este nu numai o
datina, ci, prin modul de organizare, devine o adevarata institutie, cu legi si
reguli specifice, cu totul aparte.
Datina colindatului avea inca un farmec aparte acum 40 de ani,
cand odata cu lasarea intunericului, casele erau animate si insufletite de
colindele cetelor de flacai care, pe intreg timpul noptii si pana in jurul
amiezii din ziua Craciunului strabateau ulitele satelor de la un capat la
celalalt. Imbracati in sumane sau cojoace, cu caciulile impodobite cu mirt si
muscate (calfa avand panglici multicolore ca insemn personal al functiei pe care
o detinea), tinerii cantau cu sau fara de acompaniament colinde religioase,
colinde pentru gospodari sau colinde pentru fete. La inceputul secolului al
XX-lea si pana dupa cel de-al doilea razboi mondial, acompaniamentul
instrumental al colindatorilor consta numai din fluier si ciur, pentru ca apoi
sa se extinda acompaniamentul cu fanfara sau, mai recent, cu alte instrumente
moderne. Astazi, datina colindatului s-a cam diluat, in sensul ca tinerii nu
prea se mai intrunesc din timp pentru constituirea cetelor, iar portul popular
traditional precum si alte „legi” ale colindatului de odinioara au mai fost
uitate.
Fiecare ceata colinda in primul rand la primaria satului, de
unde primea si o autorizatie de functionare, apoi la preot, invatator si la
celelalte case din sat, dorinta tinerilor cea mai mare fiind sa colinde la
fetele de maritat. De la hiperbolizarea casei, a curtii si a activitatii
gospodarului, colindele abordeaza subiecte diferite, care surprind alegoric
realitati bine cunoscute. Teama vanatului legendar si cea a blestemului matern,
mult vehiculata in folclorul bucovinean, apare si in colindele locale, unde
personajul legendar este transfigurat in cerb. Intotdeauna colindele nu folosesc
versuri satirice, ci numai urari de bine si noroc. In cazul colindelor pentru
fetele de maritat, textele au darul de a preamari orice fata chiar daca este
urata sau lenesa, in noaptea Craciunului toate fiind tratate la modul
superlativ.
Dupa ce tinerii colinda la casa unei fete, sunt invitati in
casa de catre fata respectiva si, dupa formulele de amabilitate, muzica incepe
sa cante iar tinerii pornesc jocul. Rasplata lor pentru colindat consta in bani,
ospat si bautura, iar calfa nu uita, inainte de plecare, sa invite fata din casa
a doua zi la hora satului impreuna cu parintii.
In credinta bucovineana, colindele se rostesc pentru a disparea
diavolii, pentru a se purifica atmosfera satului in noaptea in care s-a nascut
Isus, de aceea se zice si acum ca este mare pacat sa stea cineva in noaptea de
Craciun cu poarta inchisa.
Daca in ziua si noaptea Ajunului de Craciun umbla cu colinda
numai copiii si flacaii, incepand din ziua sarbatoriri si pana la Boboteaza, cei
care colinda sunt tinerii casatoriti, varstnicii si batranii, ei mergand numai
pe la vecini, rude sau prieteni.
Prin tot ceea ce presupune si reprezinta, Craciunul este si
ramane incununarea tuturor sarbatorilor de peste an, cand divinitatea suprema
este mai toleranta si mai ingaduitoare, iar omul percepe o stare de binefacere
si de ocrotire, de bine in general.
In perioada cuprinsa intre sarbatorile de iarna, colindatul cu
steaua reprezinta o datina comuna unui larg spatiu european, prin stea
colindatorii imortalizand marele eveniment crestin. Din timp, copiii se asociau
in grupuri de cate trei si aveau ca recuzita o stea confectionata dintr-o vesca
de sita, pe care se montau „razele” din lemn, totul fiind imbracat in hartie
multicolora si beteala. Pe fundul de vesca era lipita o imagine (icoana) ce
reprezenta scena religioasa a Nasterii lui Iisus, sub vesca fiind agatat un
clopotel. Cei care umblau cu steaua se numeau crai sau stelari, amintind de
personajele biblice Gaspar, Baltazar si Melchior, steaua simbolizand astrul care
i-a calauzit in plina noapte pe cei trei crai catre locul in care s-a nascut
Isus. Pe cap stelarii purtau coifuri confectionate din hartie colorata, unii
avand o costumatie, parte care imita pe cea de epoca, aspect ce nu se mai
pastreaza in zilele noastre. Incepand de prin anii ‘70 ai secolului trecut,
obiceiul mersului cu steaua a inceput sa isi piarda din importanta, el fiind
practicat o buna bucata de timp numai de catre copiii mai saraci din sate,
pentru ca in cele din urma sa fie cu totul banalizat de catre populatia de etnie
rroma, care-l practica chiar si cu multe zile inaintea Craciunului.
Pe langa umblatul cu steaua, bisericuta si al irozilor,
gospodarii obisnuiesc inca sa mearga cu colinda in fiecare noapte, „de la unul
la altul”, realizandu-se astfel o comunicare perfecta in sanul colectivitatilor
umane.
Texte preluate din Programul Craciun in Bucovina, proiect initiat de CJ
Suceava
