Pe malul imensului fluviu Amazon trăia printre mlaştini, liane şi mii de vietăţi, un trib de indieni, ca multe altele din aceasta parte a lumii. Potopul de ape le oferea oamenilor peşte din destul, dar pe cât de uşor şi-ar fi putut găsi hrana, pe atat de periculos era pescuitul, pentru că oricând puteau întâlni pe lacomii piranha, caimanii sau uriaşul anaconda. Unii locuitori culegeau fructele pădurilor sau chiar cultivau pământul. Cu toate acestea viaţa lor era grea şi plină de primejdii.
Într-unul din aceste triburi trăia o fată de o frumuseţe nemaivăzută. Fata iubea acele locuri, care aveau frumuseţea lor, dar simţea în adâncul inimii că există lumi mult mai bune şi mai frumoase. Deseori se plimba noaptea. Se oprea, mirosea aerul înmiresmat şi privea cerul. Era uimită de strălucirea stelelor, iar în visele ei cele mai îndrăzneţe şi-ar fi dorit să fie una dintre ele. Dar şi mai mult decât stelele o atrăgea frumuseţea şi lumina dumnezeiască a lunii. Naia, căci acest nume îl avea frumoasa de pe malul Amazonului, se aşeza uneori pe trunchiul unui copac şi privea ore în şir minunile nopţii şi ale cerului.Uneori, în priveghiul ei, o însoţeau câteva prietene.
Într-o noapte, una dintre ele zise:
- Ce-ar fi să încercăm să ajungem la stele?
- Cum aşa? întrebă Naia uimită.
- Să ne urcăm în vârful celui mai înalt copac, propuse alta.
Aşa au făcut. Dar ajunse sus, mare le-a fost dezamăgirea. Stelele erau mult prea sus. Naia rămase mai mult timp în vârful copacului, privind depărtările. În acel moment din spatele unei movile înalte apăru luna. Naia o privi fascinată. Aşa cum se vedea acum, părea că, dacă ai fi fost în vârful movilei, ai fi putut să o atingi cu mâna. O bucurie adâncă o cuprinse pe fată
A doua zi plecă spre movila care se vedea în depărtare, fără să mai ţină seama de pericolele locului. Ajunse spre seară. Încet, încet, urcă până în vârf. Apăru şi luna, dar era foarte departe. Naia aşteptă până regina nopţii ajunse deasupra capului ei, dar parcă se ridicase şi mai sus. În sufletul copilei se strecură mai întâi o părere de rău, care încet-încet se transformă în deznădejde. Coborî colina cu ochii în lacrimi şi ajunse pe malul Amazonului. Pe apă se oglindea chipul lunii, parcă chemând-o la ea.
Atunci, fără să stea pe gânduri, Naia se aruncă în apele adânci, cuprinzând luna cu bratele. Nimeni nu a mai văzut-o pe fată de atunci.
Se spune că, luna, privind de sus, se tulbură de ceea ce a văzut. Pentru că nu avea puterea să o ia pe fată la ea, o transformă într-o floare frumoasă, parfumată. Acum Naia putea să privească luna cât dorea, iar razele acesteia chiar o mângâiau uneori. Floarea este albă în noaptea în care înfloreşte iar în nopţile următoare se colorează în roz, bucurându-se parcă de frumuseţea şi parfumul primite în dar, precum şi de mângâierile delicate ale lunii.
