Adevărul este o eroare exilată în eternitate. Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele îşi menţin valabilitatea, continuând nonviaţa formelor, deşi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni. A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi translucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale. A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva. Absolutul e un stadiu crepuscular al voinţei, o stare de foame istovitoare. Absurditatea este insomnia unei erori, eşuarea dramatică a unui paradox. Amărăciunea este o muzică alterată de vulgaritate. Ameţeala este simptomul specific al depăşirii unei condiţii fireşti şi al imposibilităţii de a mai împărtăşi poziţia fizică legată de ea. Anumite fiinţe simt pornirea spre crimă numai pentru a gusta o viaţă intensificată, aşa încât negaţia bolnăvicioasă a vieţii este în acelaşi timp omagiul ei. Apariţia moralei este identică întâiului freamăt de remuşcare. Apropierile de Absolut au urmări mai grave decât orice intoxicare.
Atât bucuria, cât şi veselia înviorează, dar una spiritul şi alta simţurile. Atât un plus, cât şi un minus de viaţă mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă şi o mare furioasă, într-o măsură egală, sunt lipsite de ritm. Atâta vreme cât ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, suntem iremediabil oameni. Blestemul este o provocare nemăsurată şi el creşte în tărie cu cât se îndreaptă înspre nemăsurat. Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni. Boala unui om se măsoară prin frecvenţa cuvântului "viaţă" din vocabularul său. Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pămînt emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele. Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe - al unei existenţe ce nu-i capabilă decât de ea însăşi. Când ai murit lumii, ţi-e dor de tine însuţi şi-ţi consumi ce-ţi mai rămâne de trăit într-o nostalgie neîmplinită. Când aspiraţia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu-ţi mai spun nimic. Când durerea n-a mai putut rămâne în ea însăşi, au apărut fiinţele ca s-o scape de chinurile virtualităţii. Când eşti bolnav, natura te obligă la cunoaştere; te pomeneşti că ştii fără voia ta. Totul ţi se dezvăluie indiscret, căci tainele şi-au pierdut pudoarea în ştiinţa involuntară care e boala. Când nu te mai poţi gândi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idioţilor, ca şi senzaţiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenţa că în nesfârşitul gol al misticilor se agită o tendinţă secretă de înălţare, pâlpâie stingher un avânt vertical, pe când vidul orizontal al idioţilor este o întindere ştearsă pe care lunecă surd teroarea. Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi. Când, în curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemulţumiţi şi ne trezim răzvrătiţi din beţia fiinţării, încercarea de evadare ne împinge spre negarea timpului. Castitatea este un refuz al cunoaşterii. Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? Se prea poate că: nefericire. Ceaţa e neurastenia aerului. Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului. Ceea ce face oraşele mari atât de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar şansele scad pe măsura ce dorinţa creşte. Căutarea fericirii indică distanţa de rai, gradul căderii umane. Ceea ce nu se poate traduce în termeni de religie nu merită să fie trăit. Ceva e pozitiv când are o legătură lăuntrică cu viitorul, când creşte spre el. Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adâncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire. Contingenţa - oazele de arbitrar în deşertul necesităţii. Cu cât eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atât eşti mai aproape de remuşcarea esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei Binelui. Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bâlbâi. Cu cât ştim mai mult despre noi, cu atât îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atâta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi. Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima! Cultul frumuseţii seamănă unei laşităţi delicate, unei dezertări subtile. Cum viaţa nu-i respirabilă la rece, găsi-vom focurile să aprindem minţile? Nădejdile cresc din incendiul lucidităţii. Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi. Dacă la suprafaţa creierului uman ar lua naştere o idee, ea s-ar sinucide din teama de singurătate. Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Dacă soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strălucire ar asemui-o rânjetului unui idiot. Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie. Şi viaţa însăşi - cu inutilităţile ei sfâşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne târâie în erori pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mângâiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final. De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel nu-i pot da de urmă în niciun chip. De oameni mă separă toţi oamenii. De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu, ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi... De-am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cerşetori, căci muritorii trag spre suferinţă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată şi de necesitate invincibilă. De-aş fi Dumnezeu, m-aş face orice afară de om. Deşerturile sunt parcurile lui Dumnezeu. Despre orice - şi-n primul rând despre singurătate - eşti obligat a gândi negativ şi pozitiv în acelaşi timp. Destin nu există decât în acţiune, fiindcă numai în ea rişti totul, fără să ştii unde vei ajunge. Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Diferenţa între oameni se măsoară după rezonanţa afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfârşeală extatică ascultând o expresie banală, alţii rămân reci la o probă de zădărnicie. Diferenţele dintre filosofii antici şi cei moderni, atât de frapante şi de defavorabile ultimilor, pleacă din faptul că aceştia au filosofat la masa de lucru, la birou, pe când aceia în grădini, în pieţe sau la cine ştie ce margine de mare. Divinitatea este ipostaza abstractă şi impersonală a lui Dumnezeu. Doar pentru cei ce şi-au dormit viaţa moartea poate însemna un somn. Ceilalţi, atinşi de veghe, vor supravieţui treji cenuşii lor sau scheletului ironic! Dorinţa de singurătate să fie oare altceva decât deghizarea poetică a egoismului? Dragostea de frumuseţe este inseparabilă de sentimentul morţii. Căci tot ce ne răpeşte simţurile în fioruri de admiraţie ne ridică într-o plenitudine de sfîrşit, care nu e decât dorul arzător de a nu supravieţui emoţiei. Dragostea este sfinţenie plus sexualitate. Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gândurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul. Dumnezeu este încercarea ultimă de a ne îndestula dorinţa de somn. Dumnezeu este un vecin faţă de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri şi să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă. După ce ai adunat cu trudă şi cu hărnicie atâta izolare, sentimente de proprietar te-mpiedică să mori cu cugetul împăcat. Atât avut fără moştenitori! Spulberare este cuvântul pentru rosturile din urmă ale inimii... După miezul nopţii, gândeşti ca şi cum n-ai mai fi în viaţă sau - în cel mai bun caz - ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. După orice conversaţie, eşti mai părăsit ca în mormânt. Ţi-ai uşurat spiritul şi ţi-a putrezit inima. Vorbele au zburat în vânt şi cu ele substanţa izolării tale. Eroismul nu e decât rezistenţa la sfinţenie. Este atâta crimă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demenţă. Eşti singur totdeauna faţă de tine însuţi, nu faţă de altcineva. Eternitatea ar putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a eternităţii. Eternitatea este luciditatea devenirii. Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, şi-n care înţelepţii îţi par biete veveriţe, iar sfinţii profesori rataţi. Existenţa demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Fără Dumnezeu singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemângâierilor. După ce am pierdut toate, ne recâştigăm cumpătul înveşnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite... În încercarea ultimă de a ne îndestula dorinţa de somn, Dumnezeu devine cuib de câte ori cresc aripi oboselii noastre. Faţă de materie, viaţa reprezintă un avantaj de intensitate. Tot aşa boala faţă de viaţă, cu diferenţa că ne aflăm în prezenţa unei intensităţi negative. Feeria e cea mai mângâietoare soluţie împotriva păcatului. Femeia ce priveşte spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, şi setea de impalpabil pe care ţi-o satisface funebrul şi parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuţi. Ochi ce nu zăresc nimic şi din faţa cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenţei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cândva tovarăşa noastră în Rai. Femeia este muzică rătăcită în carne. Fiecare om este propriul lui cerşetor. Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă. Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe când starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cât percepi mai bine timpul, cu atât eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică. Filosofia este meditaţia poetică a nefericirii. Filosoful se gândeşte la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană. Firea este o funcţie a căldurilor sufletului. Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei. Gânditorul este un emigrant în viaţă. Gândul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblânzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea când îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului... Germinaţia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viaţa de câte ori cugetăm, încât un gânditor absolut ar fi un schelet ce şi-ar ascunde oasele în... transparenţa gândurilor. Graţia funebră este o sursă de nedefinibile încântări. Greu e timpul uneori; ce grea trebuie să fie veşnicia! Groaza este o memorie a viitorului. Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag. Idioţenia este o groază ce nu poate gândi asupra ei însăşi, un neant material. În biserici mă gândesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga. În durerile mari, în durerile monstruoase, a muri nu înseamnă nimic, este atât de natural, că nu te poţi scoborî la nivelul unei atari banalităţi. În mod corect, nu te poţi întreba ce este viaţa, ci ce nu este. În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează şi se topeşte în el. În orice timiditate se află o nuanţă religioasă. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi-a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvâcnesc. Indefinibilul este o aproximaţie delicată a infinitului. Într-o lume fără melancolie, privighetorile ar începe a scuipa şi crinii ar deschide un bordel. Irealitatea e un excedent ontologic al realităţii. Lenea e un scepticism al cărnii. Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidităţii şi ale cunoaşterii. Luciditatea înseamnă a avea senzaţii la persoana a treia. Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea n-ai unde să te duci niciodată... Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi-au pierdut vederea de atâta aparenţă şi şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri. Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportând nu oameni, ci despărţiri. Mâhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol. Melancolia - nimb vaporos al temporalităţii. Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracţia transcendentului, o slăbiciune pentru aparenţele cerului egală insensibilităţii la simbolul acestuia. Mila este forma patologică a cunoaşterii intuitive. Mister mai înduioşător ca în dragostea de viaţă nu există; ea singură calcă peste toate evidenţele. Mistica este suprema expresie a gândirii paradoxale. Moartea este sublimul la îndemâna fiecăruia. Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n-ascundă binele nicio taină? Moralitatea subiectivă îşi atinge punctul culminant în hotărârea de a nu mai fi trist. Muzica este timp sonor. N-aş vrea să-mi pierd mintea. Dar este atâta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neînţelesul lumii şi al lui Dumnezeu şi să extragi ştiinţa din chin! Sunt beat de ură şi de mine. Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete. Neantul e atenţie absolută. Neastâmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrân inutilitatea infinită a timpului? Nebunia este introducerea speranţei în logică. Nefericirea este starea poetică prin excelenţă. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adânci emoţii religioase. Nefiinţa e o splendoare funebră, care ne stinge geloziile divine. Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii. Neputând fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încât nulitatea actuală a timpului ne uşurează accesul infinităţii lui. Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului. Nici nu ne închipuim ce mulţi sunt acei ce aşteaptă să-i dezlegăm de fericire... Niciun pictor n-a reuşit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă niciunul nu pare a fi înţeles incompatibilul ochilor animalici: o enormă tristeţe şi o lipsă de poezie echivalentă. Nimic nu degradează vitalitatea mai mult ca veselia, atunci când n-ai chemare şi nu eşti învechit în ea. Nu atât din instinct, cât din groaza de plictiseală atârnăm de femeie. Şi se prea poate ca ea să nu fie decât o născocire a acelei groaze. Nu cred ca Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne înţelegem cu ea şi altundeva decât în pat. Nu eşti gelos pe Dumnezeu, ci pe singurătatea lui. Căci faţă de disperarea îmbălsămată care e El, omul e o mumie fâşneaţă. Nu există boală de care nu ne-ar vindeca o lacrimă ce-ar începe să cânte... Nu poţi pricepe ce înseamnă "meditaţia" dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi. Nu suntem rataţi decât dacă viaţa are un sens. Fiindcă numai în acest caz tot ce n-am îndeplinit alcătuieşte o cădere sau un păcat. Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să-ţi baţi joc de ele. Cum o să calci în picioare ce n-a fost chin? O agonie neîmplinită este erotica, şi de aceea nu poţi iubi femeia ce nu-ţi şopteşte despre moarte şi nu te ajută în a nu mai fi... O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, şi nu oamenilor. Natura însăşi îţi dă un certificat de deces când te povesteşti muritorilor. O detaşare completă de lucruri nu trebuie să ne permită mai mult de ceea ce ar fi emoţiile unui idiot. O fiinţă pe calea unei spiritualizări complete nu mai e capabilă de melancolie, fiindcă nu se mai poate abandona în voia ondulaţiilor capricioase. O filosofie a conştiinţei nu poate sfârşi decât într-una a uitării. O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu-mi pot închipui un Dumnezeu mort care să nu-şi privească moartea. O tristeţe ce nu ştie să râdă, o tristeţe fără mască este o pierzanie ce lasă-n urmă ciuma şi, fără îndoială, de n-ar fi râsul, râsul oamenilor trişti, societatea supunea de mult la penalităţi mâhnirile. Omul e un animal care se vede trăind. Omul politic renunţă la conştiinţă; singuraticul, la acţiune. Unul trăieşte uitarea (şi asta e politica); celălalt o caută (şi asta-i singurătatea). Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălţimi şi ameţeli. Oricâtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atât de mare încât să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Oricâte pretenţii am avea, în fond nu putem cere vieţii mai mult de permisiunea singurătăţii. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă şi chiar risipitoare... Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu. Orice eroare este un fost adevăr. Orice fel de luciditate este conştiinţa unei pierderi. Orice gând este un viciu pozitiv. Orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete. Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul. Orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un naufragiu, când peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluând la orizontul mărilor - atunci dai drumul gândurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior. Păcatul este expresia religioasă a remuşcării. Paloarea e culoarea ce-o ia gândirea pe faţa omenească. Până şi tristeţea este un meşteşug. Căci nu te deprinzi aşa de uşor să fii singur şi zi de zi trebuie să te căzneşti în nemângâiere, supunând năvala amărăciunilor unei culturi intime. Panica într-o lume de obiecte trezeşte un dor mortal de femeie, ea însăşi obiect, însufleţit de patimile plictiselii noastre. Paradoxul este surâsul formal al iraţionalului. Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început. Paradoxul nu-i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Parfumul e istoria unei flori. Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deşi toţi sunt pe cale să nu mai fie oameni. Pe nimic nu luneci mai repede în mormânt ca pe ritm şi pe rimă, căci versurile n-au făcut decât să ridice lespezi pentru însetaţii nopţii. Pentru un filosof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Permeabilă demoniei, tristeţea este ruina indirectă a moralei. Plictiseala e prizonieratul în timpul inexpresiv, emancipat de viaţă, ce-o evacuează chiar, spre a-şi crea o sinistră autonomie. Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n-ai ce să faci. Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii şi golul lumii, o echivalenţă de vid, care ar însemna împietrire, de n-ar fi prezenţa secretă a dorinţei. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism. Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. - Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona. Profeţia e actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor. Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei. Răul moare doar istovindu-şi vitalitatea. De aceea, triumful moralei implică un exerciţiu dureros în mocirlă. Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui. Răul, părăsind indiferenţa originară, şi-a luat Timpul ca pseudonim. Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră. Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu. Remuşcarea este forma etică a regretului. Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să‑i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să‑i bată în jos şi‑n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce‑a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându‑şi cugetele-n trup - să zdrenţuiască astfel viaţa gândind‑o până la capăt. Rostul muzicii este să ne mângâie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanţa noastră de originar. Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa. Să nu mai poţi trăi decât deasupra sau sub spirit, în extaz sau imbecilitate! Şi cum primăvara extazului moare în trăsnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilităţii nu se mai termină niciodată. Fioruri prelungi de nebun beat, ţăndări şi gunoaie risipite în sânge oprindu-i mersul, lighioane scârboase spurcând gândurile şi draci cărând idei printr-un creier pustiit... Ce vrăjmaş a biruit spiritul? Şi ce substanţă de-ntuneric hrăneşte atâta noapte? Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui. Sensibilitatea pentru timp e o formă difuză a spaimei. Sfinţenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalităţii. Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul. Singurătatea-i o exasperare ontologică a fiinţei noastre. Eşti mai mult decât trebuie. Iar lumea-i mai puţin decât ar trebui. Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar măreşte până la suferinţă aspiraţia nocturnă a sufletului. De ne-ar servi azurul de pat şi soarele de pernă, sfârşeala voluptuoasă ar chema noaptea spre a-şi îndestula nevoia de oboseală vastă. Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el. Spectacolul unei femei vesele întrece în vulgaritate vulgaritatea însăşi. Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă. Spiritul se vindecă de propria autonomie în creaţia muzicală. Sublimul e o criză temporală a eternităţii. Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renunţarea, munţii şi orga - în moduri diferite şi totuşi în acelaşi fel - sunt încoronarea unui sfârşit, care deşi se consumă în timp, destrucţia lui este totuşi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternităţii. Suferinţa-i ruina unui concept; o avalanşă de senzaţii, care intimidează orice formă. Sunt atâţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îşi creează din viaţă o oglindă pentru a se putea admira. Sunt poieni în care îngerii îşi fac vilegiatura. În ele aş semăna flori din marginea deşerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătăţii întrecând îmbrăţişările. Suspinul e spaţiul ideal al respiraţiei. Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică. Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei. Teologii sunt paraziţi ai paradoxului. Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii. Timiditatea împrumută fiinţei umane ceva din discreţia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însuşi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. Timpul este un surogat metafizic al mării. Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri. Toate momentele acelea când viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea... În Paris, ca şi într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiintei şi rămâi cu tine însuţi, cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un cadavru pescuit în adâncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului Tot ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există. Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sânge. Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost, fiecare din noi găseşte însă unul. Totul se îmbină într-o armonie copioasă a nefericirii. Trăind primejdiile spiritului, ne mângâiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final. Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi. Un instinct sigur şi o credinţă hotărâtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii. Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pământul, acest amărât pământ... Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfâşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor. Aţi privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă îşi agită valurile din scârbă de ea însăşi. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Aşa păţim şi noi. Cine ne întoarce spre noi înşine, când ne sforţăm mai mult a ne îndepărta? Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Uneori nu ni se întâmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr?. Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? Sunt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul... Veşnicia e un prilej de mândrie a muritorilor, o formă pretenţioasă, prin care îşi mulţumesc un gust trecător de nonviaţă. Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului. Viaţa şi cu mine suntem două linii paralele ce se întâlnesc în moarte. Viaţa: pretext suprem pentru cine e mai aproape de depărtarea lui Dumnezeu decât de imediatul ei. Viaţa-i eterică şi funebră ca sinuciderea unui fluture. Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului - cu condiţia să fie suferinţă.
