sâmbătă, 8 decembrie 2012
A3
Carrie Vielle
Carrie Vielle, Reatreat
I
Sfioasă te îndupleci privirii
cînd te pradă
şi tălpile desculţe cu-atîta
gingăşie
în moliciunea crudă a ierbii
se-nmlădie,
de-abia îndură ochii aievea să te
vadă.
Stîlpări de rugă sfîntă par
gleznele să-ţi fie
şi trupul tău se face întreg
luminii nadă,
iar verdele se-adună sub geana ta
grămadă,
cu licăriri piezişe de taină
aurie.
Cînd Dumnezeu îţi ţine în palme
firea castă,
mă simt, tîrcoale dîndu-ţi, ca
şarpele dintîi,
şi dragostea în mine ca o
ispită-adastă,
la pîndă să te muşte de dalbele
călcîi.
Şi ca o coastă lipsă pe vis în
jos mă dori,
sau ca o rană-n şoldul luptat
de-atîtea ori…
II
În aşternutul moale, ca-n prima
zi de goală,
te-ntingi în vis chircită, cu
trupul numai nuri,
şi-un rug atît de dulce îţi arde
viu în poală,
de nu mai poţi tu însăţi pe tine
să te-nduri.
Eu părul ţi-l cutreier cu mîna
mea domoală
şi ochii mei te pradă în somn, ca
nişte furi,
şi mă afund în tine, tîrcoală cu
tîrcoală,
cum pînda şi-o tîrăşte un şarpe
prin răsuri.
Dar simt că doar de-a stînga
iubirii voi rămîne
şi n-am să-ţi dau de capăt oricît
te-aş iscodi,
căci limba cărnii tale abia de
ştiu s-o-ngîne
aceste buze arse de alte
nostalgii…
Trupeasca frumuseţe să-ncînte
lumea poate,
dar la liman o alta e cea care ne
scoate.
III
Te-am tot cîntat şi poate că-i
vremea să te tac
şi minten să mă scutur de
farmecele tale,
căci se-ngustează timpul ca un
podeţ sărac
şi visurile toate o iau de-acum
la vale.
E vremea să ne facem, în umbra
morţii, mici
şi să-ncercăm, în rugă, vecia cu
piciorul,
căci prea-ndelung uitarăm că
sîntem nu de-aici
şi că ni-i dat să ducem de-o altă
lume dorul.
Sculaţi din somnul cărnii spre-a
duhului trezvie,
la ce ne mai e bună iubirea fără
cer
şi frumuseţea care, în pala ei
tîrzie,
e soră bună celor ce-n gura
morţii pier?
Cînd am avut o viaţă să ne venim
în fire,
blestem pînă la capăt vom face
din iubire?!
IV
De mii de ani iubirea ne-atîrnă
de păcat,
dar prea puţini pe lume
se-nvrednicesc să ştie
că noi din rai încoace nicicînd
cu-adevărat
n-am mai iubit vreodată, ci doar
pe datorie.
Nu-i slobodă iubirea acolo unde-i
moarte,
nici viaţa nu-i deplină acolo
unde-i vis,
ci ne cîrpim prin veacuri, de cer
rămaşi departe,
făptura grea de patimi – ce-a
doua fire ni-s.
Doar crucea îi mai face pierzării
poticnire,
dar tot mai mult nebună smintelii
noastre-i pare
şi braţele zadarnic, din zare
pînă-n zare,
şi le întinde marea şi veşnica
Iubire,
şi tot mai singur strigă, pe
Căpăţîna lui,
Hristosul îndurării, din fiecare
cui!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)