Mituri și legende * Cleopatra

Cleopatra (greacă: Κλεοπάτρα), născută în anul 69 î.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr. Ea intenţionase revigorarea tradiţiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar şi Marc Antoniu. Moartea ei legendară şi felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambiţiile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia faţă de Imperiul Roman, o consacrară drept una din cele mai celebre femei din istorie.

Primii ani de domnie

Cleopatra s-a născut în ianuarie, anul 69 î.Hr.. Fiică a regelui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra avea mai mulţi fraţi (printre care sunt urmaşii la tron Ptolemeu al XIII-lea şi Ptolemeu al XIV-lea, precum şi Arsinoe). După ce Ptolemeu al XII-lea moare ucis (dealtfel toţi cei din neamul Cleopatrei au murit asasinaţi, adeseori prin otrăvire), Cleopatra urcă pe tron. În acelaşi timp, fratele ei a devenit regele Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea în Egipt sub titlul oficial de soţ al Cleopatrei. Cleopatra şi Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedonene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (în 323 î.Hr.). Deşi Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a fost singura din casa ei care a învăţat limba egipteană. Pentru a-şi spori influenţa asupra poporului egiptean, a fost proclamată fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a avut neînţelegeri atât cu fratele cât şi cu sora sa, Arsinoe, care au dus în anul 48 î.Hr. la un război civil.

Alexander Cabanel - Cleopatra (studiu) 1887

Descriere

Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă femeie din lume. “Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta”, spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marc Antoniu. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul Cleopatrei. În culegerea “Samhita”, Sushruta descrie peste 180 de instrumente chirurgicale, folosite în timpul operaţiilor estetice, care erau posibile la acea vreme. Deşi aceste transformări chirurgicale erau “la modă”, Cleopatra nu a apelat la ele. Există şi unele încercări de a demonta mitul frumuseţii Cleopatrei. După reprezentările pe o monedă descoperită recent, regina avea o frunte îngustă, părul cârlionţat, nasul proeminent şi buzele subţiri. Principalul ei mijloc de seducţie nu consta într-o frumuseţe neobişnuită, aşa cum îi este ea atribuită mai târziu, de Geoffrey Chaucer şi Shakespeare, ci în inteligenţa şi glasul ei plăcut.

John William Waterhouse - Kleopatra_ (1888)

În limba greacă, “Cleopatra” semnifică “gloria tatălui”, însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece “preferata tatălui” în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii. Vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o educaţie aleasă. Ca regină a dat dovadă de duritate. Opinia publică romană o stigmatizase pe Cleopatra drept metresa lui Cezar şi Marc Antoniu, considerând-o drept o duşmană a Romei

Pompei cel Mare (Pompei magnet)   

Cezar şi Cleopatra

La vremea aceea, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea zguduită de un război civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea să-şi atace fratele cu o imensă armată formată din arabi, războiul civil roman a ajuns şi în Egipt. Cneus Pompeius Magnus, înfrânt de Iulius Cezar în Grecia, a fugit în Egipt căutând adăpost, însă a fost în 47 î.Hr. ucis de agenţii lui Ptolemeu al XIII-lea. Iulius Cezar a ajuns la scurt timp în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşmanului său, a decis să restabilească ordinea in Egipt.

Începând cu secolul precedent, Roma exercitase un control din ce în ce mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel încât Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile politice intrând în graţiile lui Iulius Cezar. Ea s-a dus la palatul regal din Alexandria şi se spune că i-a fost dusă lui Iulius Cezar înfăşurată într-un covor, care i-a fost oferit cadou. Cleopatra, o femeie nu prea frumoasă dar totuşi seducătoare, a atras atenţia puternicului lider roman, acesta fiind de acord să participe la războiul civil egiptean de partea ei. Cleopatra ieşi învingătoare din acest conflict şi rămase la domnie alături de un alt frate de-al sau, Ptolemeu al XIV-lea. Arsinoe, care fusese aliata lui Ptolemeu al XIII-lea în luptă, a fost luată la Roma de Iulius Cezar, apoi dusă într-un templu, unde trăi până în anul 41 î.Hr., când avea să fie executată din ordinul lui Marc Antoniu.

Cezar și Cleopatra (Jean-Leon Gerome 1866)

În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins că este al lui Iulius Cezar şi pe care l-a botezat “Cezarion” (“micul Cezar”). La întoarcerea lui triumfală la Roma, Iulius Cezar a fost întâmpinat de Cleopatra şi Cezarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit într-o vilă deţinută de Iulius Cezar, situată în afara capitalei. După ce Iulius Cezar a fost asasinat în martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după întoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otravit de sora sa. Regina şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu Cezarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea Caesar).

Cezar Cleopatra

Cezar, un premiu Cleopatra egiptean tron ​​(Pietro da Cortona (1596-1669)

În timpul uneia dintre luptele de Biblioteca din Alexandria a fost un incendiu

Bărci Cleopatra (Frederick Arthur Bridgman)

Cleopatra (Vicente Segrelles)

Cleopatra a VII-

Marc Antoniu şi Cleopatra

Odată cu asasinarea lui Iulius Cezar, Roma a căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în 43 î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar şi moştenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic şi Lepidus, un om de stat roman. Marc Antoniu a preluat administraţia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a răspunde acuzaţiilor potrivit cărora ar fi susţinut duşmanii lui Marc Antoniu

Cleopatra voia să şi-l facă pe Marc Antoniu aliat, aşa cum îi fusese înainte Cezar. De aceea în 41 î.Hr. a ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată în Venus, zeiţa iubirii la romani. Reuşind să îl seducă pe Marc Antoniu, se întoarse împreună cu el la Alexandria, unde petrecură iarna împreună. În 40 î.Hr., Marc Antoniu s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui Octavian (Octavia), într-o încercare de a-şi repara alianţa cu fratele acesteia. Totuşi, triumviratul a continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr., Marc Antoniu s-a despărţit de Octavia şi a călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât Cleopatra să i se poată alătura în Siria. În perioada în care au fost despărţiţi, Cleopatra i-a dăruit 2 gemeni, un băiat şi o fată. Potrivit propagandiştilor lui Octavian, cei 2 amanţi erau căsătoriţi la vremea respectivă, fapt ce încălca legea romană care interzicea romanilor să se căsătorească cu străini.

Marc Antoniu și Cleopatra la bordul unei nave egiptean. 1891
(Picou Henri Pierre (1824 - 1895)

Antoniu și Cleopatra, 1883 (Lawrence Alma-Tadema)

Al doilea război civil

După alţi câţiva ani de tensiune şi atacuri propagandistice, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în consecinţă lui Marc Antoniu, în 31 î.Hr. Duşmanii lui Octavian s-au adunat de partea lui Marc Antoniu, însă excelenţii comandanţi militari ai lui Octavian au repurtat succese imediate în faţa forţelor lui Marc Antoniu. La 3 septembrie 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, în Grecia. După lupte grele, Cleopatra şi-a încălcat angajamentul asumat faţă de Marc Antoniu şi a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Marc Antoniu a reuşit să pătrundă printre navele inamice şi a urmat-o. Flota rămasă s-a predat lui Octavian. O săptămână mai târziu, forţele terestre ale lui Marc Antoniu au capitulat.

După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Marc Antoniu, fiind informat că regina Cleopatra a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri, la el a venit un alt mesager, care l-a informat că Cleopatra era încă în viaţă. Marc Antoniu a cerut să fie transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, a implorat-o pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în braţele iubitei sale. După sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat farmecelor ei.

Reuniune de Antoniu și Cleopatra (Giovanni Battista Tiepolo)

Antoniu și Cleopatra (Michael Satarov)

Sinuciderea

După moartea lui Marc Antoniu, Alexandria fusese cucerită de romani, care înconjuraseră mausoleul Cleopatrei. După ce aflase că va fi trimisă în lanţuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian, Cleopatra se pregăti pentru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase şi îmbrăcând cele mai bune haine ale ei. Lui Octavian îi trimise un testament conform căruia dorea să fie înmormântată alături de iubitul ei, Marc Antoniu, şi îl lăsa la conducerea Egiptului pe fiul ei Cezarion, drept Ptolemeu al XV-lea. Neacceptând să ajungă sub dominaţia lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr., probabil prin muşcături de vipere. Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de Marc Antoniu, pe ţărmul Marii Mediterane, cu toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei (Cezarion), aflându-se în drum spre India. A anexat Egiptul Imperiului Roman şi a folosit avutul Cleopatrei pentru a-şi plăti veteranii.

Sărbătoarea de Cleopatra (Gerard Hohe)

Cleopatra a VII-(2007) - Bruno Velhvadze

Cleopatra pe terasa (Frederick Arthur Bridgman, 1896)

Sărbătoarea de Antoniu si Cleopatra (Jan de Bray (1669 g)

Cleopatra testează otravuri pe deținuții condamnați la moarte în 1887 (Alexander Cabanel)

Cleopatra și Octavian (Louis Gauffier)

Cleopatra (Dorian Cleavenger) Dorian Clevenger

Michael Parkes - Cleopatra (Cleopatra - 1990)

Kinuko Meșteșug (1940) - Antoniu și Cleopatra (Antoniu și Cleopatra)

 Misterioasa moarte a Cleopatrei

Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în mausoleu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coş cu un şarpe (sau cu 2 şerpi). Ea ar fi luat şarpele şi l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit muşcătura ucigătoare. Se spune că agonia reginei ar fi durat 3 ore. Unii cercetători identifică şarpele cu o viperă egipteană, alţii cu o cobră, simbolul coroanei faraonilor. Şarpele ar fi muşcat-o în dreptul inimii, ceea ce ar fi provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise alături de 2 sclave. Alţi cercetători cred că sinuciderea prin otravă de şarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii în privinţa acestei metode dată fiind durata scurtă de agonie, susţinută de documente. Mulţi spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotorosească de ea. El ar fi şi autorul teoriei sinuciderii.

A fost regină. A fost zeiţă – “noua Isis”. A cucerit bărbaţii cei mai puternici ai vremii: întâi Cezar, apoi Antonius. A visat să domnească peste un mare imperiu oriental, care ar fi readus la viaţă cuceririle lui Alexandru. Era frumoasă, fără îndoială şi cu siguranţă rafinată, cultă, inteligentă, voluntară, animată de ambiţii înalte. Dar, după înfrângerea şi moartea lui Antonius, s-a ciocnit de inflexibilul Octavian (viitorul Augustus); acesta nu s-a lăsat sedus.

Cleopatra şi-a găsit refugiul în moarte şi tot atunci a intrat in legendă. Acolo se află şi astăzi, pe primul loc între femeile care au domnit peste popoare şi peste oameni.

  

Cleopatra în filme

·

Mituri și legende * Nefertiti

Nefertiti

Bust al reginei Nefertiti. Muzeul din Berlin

Timp de mai bine de un deceniu, Nefertiti a fost cea mai influenta femeie din Egipt. Venerata de supusii ei precum o zeitate, ea a domnit alaturi de Amenophis IV, un faraon din cea de-a 18-a dinastie a Noului Regat, care si-a schimbat numele in Akhenaton dupa ce a urcat pe tron, in jurul anului 1353 i.e.n. Totusi despre frumoasa regina nu se stie aproape nimic. In jurul anului 1336 i.e.n., a disparut pur si simplu din istorie. Pe atunci, ar fi avut aproximativ 30 de ani. 
Nefertiti s-a casatorit cu faraonul Akhenaton, fiul lui Amenophis III, in cel de-al patrulea an al domniei acestuia. Se pare ca ea avea cam 15 ani la vremea respectiva, iar Akhenaton, cel putin 14. In urma acestei casatorii, frumoasa femeie a devenit una dintre cele mai puternice figuri feminine care au domnit vreodata in Egipt. Era iubita, onorata, venerata. Aparea alaturi de faraon in toate ocaziile importante, avand un statut apropiat de al acestuia. Apoi insa, absolut brusc, acest traseu se intrerupe. Pana in prezent nu a fost gasita nici o dovada care sa explice sfarsitul misterios al lui Nefertiti. Pana acum, trupul ei a fost considerat pierdut.
Originile frumoasei regine sunt necunoscute. Exista o teorie conform careia este posibil ca ea sa fi fost printesa mitanica Tadukhepa, menita a fi mireasa lui Amenophis III, dar care, in final, s-a casatorit cu fiul acestuia. O alta ipoteza sustine ca Nefertiti a fost nascuta din uniunea lui Amenophis III cu o concubina – ceea ce i-ar fi facut pe Akhenaton si Nefertiti sa fie frati vitregi. Dar si aceasta teorie este destul de putin probabila, caci, in acest caz, titlul de “Fiica a faraonului” i s-ar fi cuvenit de drept lui Nefertiti – insa nu i-a fost atribuit niciodata. O a treia ipoteza sustine ca Nefertiti era fiica lui Ti (scris si “Tiy”) si Ay (scris si “Aya”). Tatal ei ar fi fost un demnitar de rang inalt la Curtea lui Amenophis III si, in consecinta, un confident apropiat al lui Akhenaton. Conform acestei teorii, care castiga tot mai mult teren la ora actuala printre egiptologi, Nefertiti ar fi fost deci crescuta in inalta societate egipteana. Totusi se pare ca Ti nu a fost mama biologica a frumoasei regine, ci mai degraba, dupa cum arata dovezile descoperite, doica acesteia.Pentru gloria Zeului-Soare 

Nefertiti si faraonul Akhenaton au introdus impreuna reforme majore, religioase si culturale. Cea mai radicala abatere a lor de la traditie a fost interzicerea zeitatilor venerate ale Egiptului, si inlocuirea lor cu Zeul Soarelui, Aton.In cel de-al cincilea an al domniei lui Akhenaton, cuplul regal si-a mutat resedinta oficiala de la Teba la Achetaton, "Locul Luminii lui Aton" – un oras cunoscut acum dupa numele sau arab: El-Amarna. Chiar si in Karnak, care fusese pana atunci centrul traditional al cultului lui Amun, se construiau noi temple in onoarea Zeului Soare. Acestea erau impodobite cu numeroase imagini ale lui Nefertiti, care avea, ca figura conducatoare, un titlu regal aditional: "Neferneferuaton" - "Perfecta este perfectiunea lui Aton".Nefertiti a fost imortalizata in temple si pe monumente mai mult decat oricare alta regina egipteana. Se pare chiar ca frumoasa regina detinea si titlul de Mare Preot – o distinctie care se presupunea ca le este rezervata numai faraonilor. Totusi, in ultimii ani ai domniei lui Akhenaton, Nefertiti a disparut din fresce si sculpturi, fiind inlocuita de doua dintre cele sase fiice ale ei, Meritaton si Ankhesenpaaton.
Ce s-ar fi putut intampla cu regina ? Multa vreme, oamenii de stiinta au crezut ca Nefertiti cazuse in dizgratie si fusese alungata din familia regala de catre Akhenaton. Poate pentru ca devenise evident ca nu avea sa ii daruiasca niciodata un fiu? O alta teorie sustine ca perechea regala a fost rasturnata de la putere de o revolta a poporului, care considera venerarea lui Aton drept o erezie. Cert este ca, dupa urcarea pe tron a lui Tutankhamun, in 1333 i.e.n., tot ce mai putea aminti de Akhenaton si Nefertiti fusese deja distrus in mod sistematic. In mormantul lui Akhenaton au fost descoperite pana la ora actuala numai obiecte funerare asociate cu acesta – ceea ce sugereaza ca Nefertiti nu a fost niciodata inmormantata aici. Moartea reginei nu este mentionata in nici un document oficial al epocii. 
Akhenaton a avut un fiu, Tutankhamun, cu concubina lui, Kia. Totusi, mostenitorul pe care l-a numit el a fost Smenkhkare. Cine era acest regent nu se stie inca. Exista egiptologi care sustin ca ar fi fost un alt fiu al lui Akhenaton, nascut tot de Kia. Altii considera ca Smenkhkare era fratele vitreg al lui Akhenaton sau un alt membru al familiei regale. Faptul ca Smenkhkare si Nefertiti au folosit acelasi nume aditional - Neferneferuaton – i-a determinat pe unii cercetatori sa sustina ca Nefertiti insasi a preluat puterea, in urma mortii faraonului Akhenaton, in 1336 i.e.n. Totusi, exista si dovezi care sugereaza ca Nefertiti ar fi murit in cel de-al 14-lea an de domnie al sotului ei, intr-o epoca in care in Egipt facea ravagii o epidemie de ciuma. 
Oare disparitia brusca a lui Nefertiti va ramane pentru totdeauna un mister? Este foarte posibil. Si totusi, poate ca trupul fara nume - care, in opinia cercetatorilor britanici, este mumia splendidei regine - ne va dezvalui o parte din secretele sale. 
Fiica lui Nefertiti

Nu numai frumusetea ei este legendara, ci si extraordinara pozitie de forta pe care a ocupat-o. Impreuna cu sotul ei, faraonul Akhenaton, Nefertiti a declansat o revolutie religioasa. Cei doi au inlocuit panteonul traditional de zeitati al Egiptului Antic cu o singura zeitate, Zeul Soarelui - Aton. Se pare ca Nefertiti era o adepta ferventa a noii credinte. E posibil sa se fi folosit chiar de acest nou cult religios pentru a-si face statui asemanatoare celor ale unor zeitati. La ora actuala, egiptologii fac cercetari in templele din Karnak si Luxor, pentru a descoperi dovezi care sa sprijine aceasta teorie. In perioada domniei sale, la mijlocul secolului XIV i.e.n., Akhenaton avea deja numeroase temple inchinate lui Aton si construite in incinta sacra destinata lui Amun. Intrucat aceasta decizie era considerata o tradare a vechii religii, cladirile au fost distruse dupa incheierea domniei lui Akhenaton. Blocurile de piatra din care fusesera construite au fost refolosite pentru monumente ridicate de faraonii care au domnit ulterior. 

Putin cate putin, oamenii de stiinta au inceput sa reconstituie scenele pictate pe aceste cladiri distruse, in speranta ca vor obtine o imagine mai clara asupra pozitiei sociale detinute de Nefertiti. Pe o piatra se pot descifra o parte din numele reginei si unul dintre titlurile sale onorifice – "Mare Consoarta Regala". Exista imagini in care Nefertiti apare conducand un car de lupta si tinand in mana un sceptru, simbolul autoritatii supreme in stat. In alte imagini, ea este intruchipata tot ca un conducator, nimicindu-i pe dusmanii tarii cu maciuca sau sabia, calatorind in lectica regala sau impartind elitelor aurul si gloria victoriei. Nici o alta consoarta regala nu a mai fost vreodata infatisata in asemenea posturi. 

Pe zidurile templulul din Karnak este gravata povestea mitica a creatiei Egiptului. Conform legendei, la inceput a fost Nimicul. Apoi, Zeul Creatiei si al Fertilitatii, Amun, a aparut din bezna, alaturi de insotitoarea sa divina Mut. Amun a cazut prada farmecelor seducatoare ale acesteia. Sursele stravechi spun: "Ea i-a aprins flacara in suflet si, in ardoarei patimii lui, a fost zamislit Universul. " 

Cei mai apropiati de zeul Amun erau faraonii – reprezentantii Zeului pe Pamant, care conduceau tara in numele acestuia. De asemenea, in stransa asociere cu zeul Amun erau femeile. Acestea puteau deveni chiar consoartele zeului, daca oficiau un anumit ritual.Pe baza dovezilor oferite de picturile ramase pana in zilele noastre, se considera ca anumite femei, alese cu grija, se duceau la altarul lui Amun, in templul din Karnak. Acolo, ele reconstituiau mitul Creatiei si ii confereau lui Amun o existenta pamanteana, pentru a respecta credinta care spunea ca, astfel, Universul nu se va reintoarce in Haos. Femeile care oficiau acest ritual deveneau “Sotii si consoarte ale lui Amun". Orice femeie din aristocratia Egiptului putea obtine acest titlu onorific si prestigiul pe care il aducea cu sine. 

In timpul domniei lui Nefertiti si Akhenaton, templul din Karnak avea la intrare un portal urias, in partea de est. In aceasta zona a fost posibila reconstituirea a aproximativ 100 de scene care descriu acte ritualice. Majoritatea o prezinta pe Nefertiti in centrul unor ritualuri sacre cum ar fi ceremonia in care aduce ofrande - daruri si sacrificii in cinstea zeului. De fapt, traditia cerea ca sacrificiile religioase sa fie aduse numai de faraon insusi sau de catre o "sotie si consoarta a zeului". Ca urmare, aceste fresce atesta faptul ca Nefertiti era egala in rang si putere cu faraonul. Desi in noua religie abia introdusa nu mai exista statutul de "sotie si consoarta a zeului", Nefertiti il venera pe zeul Aton cu ritualuri similare celor practicate de consoartele pamantene ale lui Amun. Se pare ca Nefertiti folosea traditia religioasa a "consoartelor" zeului pentru a se ridica pe sine la rangul de zeitate. Timp de mai bine de un deceniu, ea a fost, de fapt, cea mai influenta femeie din lumea antica.
O privire mandra, o fata cu proportii perfect echilibrate, cu pometi inalti si sprancene delicat arcuite, un nas fin, buze pline si un gat lung, aristocratic – Nefertiti trebuie sa fi fost o femeie de o frumusete extraordianra. Numele ei, care probabil se pronunta "Naftayta", insemna "A sosit cea frumoasa".Frumusete vesnicaFrumusetea extraordinara a lui Nefertiti este demonstrata de multe portrete, unele dintre ele descoperite in El-Amarna, fosta resedinta a curtii regale a lui Akhenaton.Cel mai fascinant este un bust pictat, sculptat in calcar si ghips, expus la Muzeul de Egiptologie din Berlin inca din 1924. Aceasta sculptura, nu mai inalta de 50 cm, una dintre cele mai faimoase opere de arta ale epocii faraonilor egipteni, a fost descoperita de arheologul german Ludwig Borchardt. El a facut aceasta descoperire pe 6 decembrie 1912, in timpul sapaturilor efectuate in fostul Achetaton, in atelierul sculptorului Thutmosis.
Inca nu s-a stabilit cu certitudine daca acest bust poate fi considerat opera lui Thutmosis. Numai unul dintre ochii reginei este pictat integral, ceea ce sugereaza ca bustul era, probabil, doar un model, o “schita” de care sculptorul se folosea pentru proiectul final. Un alt bust care o intruchipeaza pe frumoasa regina a fost descoperit de un cercetator britanic, John Pendlebury, in jurul anului 1932, in timpul sapaturilor efectuate la El-Amarna. Acest cap, pe care se pare ca sculptorul intentiona sa il aseze pe o statuie, nu poarta nici o inscriptie. dar seamana atat de mult cu alte portrete ale lui Nefertiti, incat a fost acceptat ca fiind o reprezentare a aceleiasi regine. In prezent, poate fi admirat in Muzeul Egiptean National din Cairo. Sotie adorata
Faraonul Akhenaton trebuie sa isi fi adorat sotia si consoarta, nutrind pentru ea sentimente cu totul deosebite. El a cerut ca in capitala sa fie ridicate coloane pe care sunt sapate cuvinte care incearca sa surprinda frumusetea acesteia: "Chip fara cusur, liman al fericirii, daruita cu talentul de a asculta. Voce care aduce bucuria. Regina tuturor gratiilor, daruita din belsug cu iubire, aducatoarea fericirii conducatorului celor doua Tinuturi".

Nefertiti bust

n primii ani ai domniei sale, se pare ca Nefertiti s-a impodobit cu insemnele traditionale ale reginelor. Ea este zugravita purtand coroane si peruci decorate cu coarne de vaca, pene si un disc al soarelui – elemente asociate cultului zeitei Hathor. Mai tarziu, in Amarna, noua capitala regala, ea poarta o coroana inalta, albastra, cu partea de sus plata, care seamana cu coroana de razboi a lui Akhenaton. Este coroana pe care faimosul bust din Berlin a facut-o celebra in intreaga lume. Uneori, ea este reprezentata purtand si o coroana lipita de cap, ca o casca. Alteori, frumoasa regina apare purtand pe cap fel de esarfa, cunoscuta sub numele de "khat".
In alte reprezentari antice, Nefertiti apare cu parul aranjat intr-un stil cunoscut sub numele de "peruca nubiana conica". Aceasta este alcatuita din mai multe straturi de bucle si codite, adunate unele peste altele. Initial, era purtata numai de catre barbatii din armata regala. Fruntea reginei este adesea impodobita cu dublul sarpe simbolic, insemnul de regina a celor doua tinuturi, Egiptul Superior si Egiptul Inferior. Sculpturile de pe sarcofagul lui Akhenaton o prezinta pe consoarta regala purtand o tunica incretita, o peruca ondulata, simbolul sarpelui dublu si o coroana sofisticata, cu un disc solar, o friza cu cobre si doua pene inalte. Ca si alti membri ai castei aristocratice, Nefertiti nu purta numai bijuterii, peruci si haine stramte, ci folosea si produse cosmetice pentru a-si scoate in evidenta frumusetea naturala. 
Femeile din acea epoca isi conturau pleoapele cu o linie neagra, groasa, care depasea mult ochiul. Pentru vechii egipteni, aceasta linie era asociata cu puritatea ritualica. Malahitul verde era pisat intr-o pudra fina, apoi amestecat cu grasime, pentru a forma o pasta cremoasa, care se aplica pe pleoape. Femeile foloseau si fardul de obraz, dupa cum atesta diferite reprezentari ale vremii. Un alt produs cosmetic important era rujul de buze. Continea aceleasi substante derivate din ocru, ca si fardul de obraz, dar in ruj se amesteca si un ulei obtinut din seminte de laptuci.

 

---

Domnia lui Nefertiti

începutul XIV-lea î.Hr.

Nefertiti Temple (Egipt)

Nefertiti

Nefertiti

Nefertiti si Akhenaton

 Nefertiti

Nefertiti (Arthur Braginsky)

Mituri și legende * Aspasia

Aspasia

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., oraşul-stat Atena eclipsa restul Greciei; democraţia care domnea acolo era cea mai mare realizare a Greciei antice. Dar epoca de aur ateniană nu influenţa şi viaţa femeilor, care îşi petreceau majoritatea timpului stând în casă. Femeile străine erau de două ori condamnate, atât prin sex, cât şi prin castă. Una dintre ele, Aspasia, o imigrantă venită din cetatea Milet, din Asia Mică, a încercat să îşi compenseze statutul social prin relaţia ei cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena.

Aspasia a sosit în Atena în urma războaielor persane, care au secătuit resursele Atenei şi s-au încheiat cu armistiţiul de cinci ani din 451. Ea venise la Atena cu rudele ei, pe care circumstanţe necunoscute le forţaseră să părăsească Miletul, în ciuda prezenţei familiei şi a originii sale nobile, care îi asigura relaţii bune, ea nu avea resurse financiare şi a fost obligată să-şi caute o slujbă. Din nefericire pentru Aspasia, sosirea ei în Atena a coincis cu un val de imigraţie postbelică, care l-a făcut pe Pericle să instituie măsuri draconice, pentru a asigura superioritatea socială a cetăţenilor atenieni. A acordat cetăţenie ateniană doar celor care aveau doi strămoşi atenieni şi a limitat drastic drepturile străinilor de felul Aspasiei şi a familiei ei. Oricine era prins dându-se drept cetăţean atenian risca să fie condamnat la sclavie.

Socrate în casa lui Pericle

În conformitate cu legislaţia promovată de Pericle, Aspasia nu putea să se mărite cu un atenian sau să se bucure de cele câteva drepturi de care beneficiau femeile ateniene. Dar şi drepturile acestora erau puţine la număr. Spre deosebire de bărbaţii atenieni, femeile nu puteau deveni soldaţi, aşa că pruncii de sex feminin erau adesea lăsaţi pradă intemperiilor sau fiarelor sălbatice. Copilele cărora li se acorda privilegiul de a trăi erau crescute cu indiferenţă, ţinute acasă sub cheie şi învăţate numai gospodărie. La începutul activităţii sexuale, de obicei pe la paisprezece ani, părinţii le măritau cu bărbaţi mult mai în vârstă care îşi făcuseră stagiul militar şi erau, în fine, liberi să se căsătorească.

Viaţa maritală nu reprezenta nicidecum o eliberare, căci nevestele grecilor trăiau ascunse în noile lor cămine. Căminele atenienilor, ca toate casele greceşti în general, reflectau statutul superior al bărbatului. Erau mici, pentru că bărbaţii îşi petreceau majoritatea timpului în altă parte, în compania altor bărbaţi. Cele mai multe camere dădeau într-o curte interioară. Sufrageria era cea mai mare şi mai bine utilată cameră din casă, pentru că bărbaţii primeau acolo vizite. Dar ei le excludeau pe neveste, fiice şi alte femei de la aceste evenimente. Adesea invitau hetaire – curtezane de lux – sau, dacă erau mai săraci, prostituate, ca să îi distreze.

---

Socrate și Aspasia

Socrate. copie romană a unui original grec din secolul 4 î.Hr. De la Villa Quintili la Appia.
Socrate. (Sokrates) (470/469 î.Hr. Oe, Atena -.. 399, ibidem), filosoful antic grec. Fiul unui sculptor, a predicat în stradă și în piețe, în scopul combaterii sofiștilor și de educație a tinerilor. Doctrina care marchează o turnură în filosofie - prin examinarea natura lumii și la luarea în considerare a drepturilor omului. Activitatea sa - un punct de cotitură al filosofiei antice. Metoda sa de analiză a conceptelor (maieutics, dialectica), precum și identificarea calitățile pozitive ale unui om cu cunoștințele sale, el a atras atenția asupra importanței de filosofi ale persoanei umane.
Aspasia. Identificat de inscripții. Marmura, copie romană a unui original grecesc. De la Torre delle Chayarrusii (Castrum Novum) aproximativ Civitavecchia.
Aspasia. (c. 470-400 î.Hr. e.). - doua sotie a lui Pericle (490-429), un politician din vechea minte Afin.Otlichalas, erudiție și frumusețe, în casa ei artiști s-au adunat, poeți, filosofi. "Socrate, uneori, a mers să o văd cu prietenii ei ... să aud raționamentul ei ..." (Plutarh). Adversarii politici Pericle "ei acuzat de imoralitate. Potrivit pentru multi, a fost o heterosexuală normală. După moartea lui Pericle căsătorit recent Lizikla liderul popular, bovine dealer.

---

Femeile Atenei antice nu prea aveau drepturi şi puteau divorţa doar dacă era de acord şi bărbatul. Numai dota lor le mai putea asigura o oarecare protecţie financiară, într-o societate care preţuia matroana decentă, supusă şi muncitoare, femeia putea aspira, cel mult, la o bună reputaţie.

Ce să facă o străină în acest oraş al bărbaţilor? Aspasia nu era doar frumoasă, ci şi deosebit de inteligentã şi, spre deosebire de majoritatea femeilor ateniene, reuşise să îşi facă o educaţie, deşi nu a dezvãluit niciodată cum. Începu să predea retorică şi filozofie şi curând îşi câştigă o reputaţie atât de bună, încât însuşi Socrate o ridică la rang de profesor.

Socrate caută Alcibiade, în Casa de Aspazija

Este foarte posibil ca Aspasia să-şi fi câştigat existenţa la început aderând la misterioasa castă a hetairelor, femei de origine străină care ofereau sex, companie şi prietenie, în schimbul cadourilor valoroase şi al banilor. Spre deosebire de prostituate (şi de majoritatea soţiilor), hetairele erau femei educate şi cultivate, elegante şi sofisticate. Spiritul lor, cunoştinţele şi uşurinţa conversaţiei le deosebeau de celelalte grecoaice, ele pricepându-se să poarte dispute cu bărbaţii de pe poziţii egale din punct de vedere intelectual. Vasele pictate le arată ca pe nişte femei atletice, cu piept plat şi îmbrăcate somptuos, uşor de deosebit de matroanele masive şi neîmpodobite.

Aspasia avea în jur de douăzeci şi cinci de ani când l-a întâlnit pe Pericle şi i-a insuflat acestuia dragostea pătimaşă care a durat până la moartea sa. Dar tocmai legile promulgate de Pericle o condamnau la o viaţă de concubinaj, interzicându-i mariajul. Pentru că nu putea trăi fără ea, Pericle a adus-o pe Aspasia la el acasă. Când Aspasia îi născu un fiu, statutul nelegitim al acestuia nu l-a deranjat pe Pericle, care deja avea doi copii legitimi.

Pericle nu era nici pe departe singurul admirator al Aspasiei, o prezenţă deopotrivă erotică şi intelectuală. Când ea înfiinţă un loc de dezbateri, cei mai mari intelectuali învăvaţi şi oameni de stat s-au înghesuit să facă acolo politică şi filozofie.

Socrate glisarea Alcibiade din îmbrățișarea Aspasia, 1785
(Jean-Baptiste Regnault (1754-1829)

Aspasia nu s-a limitat la treburi de stat. A practicat şi raţionamentul socratic riguros, aplicîndu-l la relaţiile maritale, un subiect pe care cu siguranţă că statutul ei a îndemnat-o să îl studieze. Autorii ulteriori precum Cicero şi Quitilian relatează un dialog între Aspasia şi soţia lui Xenofon, la care ar fi fost martor filozoful.

- Spune-mi, întrebă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?

- Pe ale ei.

- Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?

- Pe ale ei, desigur.

- Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?

Soţia lui Xenofon se înroşi. Aspasia sparse liniştea jenantă. Pentru a satisface dorinţa de perfecţiune a partenerului, explică ea, eşti obligat să fii perfect. Deşi erotismul este dimensiunea prin care bărbaţii şi femeile îşi exprimă devoţiunea unul faţă de altul, elementul esenţial al atracţiei este virtutea.

Inventată sau reală, această discuţie ne sugerează părerile Aspasiei despre relaţia dintre bărbat şi femeie: cei doi pornesc de la aceleaşi condiţii şi trebuie să fie la fel de preocupaţi de a căuta calea virtuţii. Cu alte cuvinte, se pare că amanta lui Pericle era un avocat al egalitarismului, într-un fel care se opunea monumental stratificării rigide şi inegalităţii prescrise de lege la ora şi locul în care ea trăia.

Între timp, Pericle îşi petrecea o mare parte din timp acasă, pentru a putea fi cu Aspasia, fără a neglija însă guvernarea şi restaurarea templelor ateniene, distruse în timpul războaielor persane. Atenienii sprijineau masiv politica administrativă a lui Pericle, dar nu şi viaþa lui particulară, care nu le era tocmai necunoscută. Cetăţenii îi reproşau că a izgonit-o din casă pe soţia sa pentru a o aduce pe Aspasia, ignorând faptul că el divorţase de soţia sa cu mai mult de zece ani înainte de a o întâlni pe Aspasia. Se mai murmura că ar fi trebuit să o ţină pe amantă ascunsă, aşa cum făceau ceilalţi, un sfat pe care Pericle l-a nesocotit mereu. Treptat, se formă un adevărat curent potrivnic Aspasiei, iar ea a fost cea care l-a primit din plin, şi nu Pericle. Fu defăimată fără milă în locuri publice. Poeţii comici se întrecură pe ei înşişi în zicători deocheate, comparând-o cu Thargelia, puternica soţie şi curtezană ionianã care avusese paisprezece bărbaţi şi care se folosise de imensa ei influenţă pentru a ajuta duşmanul în timpul războaielor persane.

În 440 î.Hr., când cetatea Samos s-a revoltat împotriva Atenei, campania contra Aspasiei s-a intensificat. Deşi Pericle a înăbuşit revolta, până la urmă, opozanţii săi l-au acuzzat că amanta sa, Aspasia, din motive personale care ţineau de originele sale miletiene, îl convinsese să pornească războiul cu Samos. În Cheirones, autorul satiric Cratinus îi ridiculizează atât pe Pericle, cât şi pe Aspasia, pe care o numeşte Târfa cu Ochi de Câine. Această etichetă a prins, aşa că tot mai mulţi atenieni au început să o condamne pe Aspasia ca pe o stricată de cea mai joasă speţă. Reputaţia ei de hetairă evocă alte imagini, cele explicit sexuale de pe vasele greceşti şi cupele de băut unde hetaire goale îşi ridică hainele pentru a-şi expune organele genitale potenţialilor clienţi. Pe ceramica vaselor arse în cuptoare, aceste hetaire fac sex în grup, stau aşezate în diverse poziţii şi chiar se apleacă, sprijinindu-se cu braţele de podea, pentru a permite sexul anal. Uneori, clienţii sunt înfăţişaţi bătându-le la fundul gol cu un pantof sau cu alt obiect, pentru a le obliga să întreţină un act sexual neplăcut sau dureros.

   

Aspasia, 1794 (Marie Bouliard (1763-1825)

Comparaţia cu aceste caricaturi a fost cea mai penibilă în cruciada iniţiată împotriva Aspasiei, intelectuala rafinată, mama devotată şi a tovarăşă de viaţă a lui Pericle. Adevăratul motiv al acestei înverşunări amare şi al urii împotriva Aspasiei era faptul că ea ameninţa structura socială a Atenei, construită pe relaţii de sclavie şi condusă de bărbaţi, societate în care femeile erau tratate ca nişte trântori sau, în cazul celor de origine străină, obligate la o existenţă şi mai sordidă. Aspasia, femeie şi străinã, ar fi trebuit să accepte acest dublu handicap conform statutului stabilit prin lege. Dar reuşise cumva să se eschiveze şi îl îmbrobodise şi pe conducătorul lor bătrân şi nebun, care îi trecuse cu vederea statutul. În mod cert, Aspasia era un pericol pentru ordinea prestabilită, o revoluţionară deghizată seducător.

Timp de un deceniu după dezastrul războaielor samiene, viaţa Aspasiei a continuat să fie la fel de armonioasă în particular şi la fel de bogată intelectual, dar coşmarul social a continuat, în 431 î.Hr., la începutul războiului pelopnesiac, atacurile verbale s-au intensificat. Poetul comic Hermippus a lansat un nou atac, acuzându-o că se comportă neruşinat şi că este codoaşa lui Pericle, furnizându-i ateniene libere. A reuşit să stârnească o furtună publică atât de puternică, încât au fost formulate acuzaţii de imoralitate şi trădare contra Aspasiei. În pofida opoziţiei lui Pericle, voinţa populară a avut câştig de cauză.

Pericle și Aspasia în scaun Phidias (Hector Le Roux)

Ca străină, Aspasia nu putea să compară în faţa judecătorilor pentru a se apăra. Pericle a pledat în favoarea ei. Plângea în timp ce vorbea, cu vocea tremurându-i de emoţie. A pledat cu atâta elocvenţă şi convingere, încât juriul a acceptat argumentul calomniei şi a achitat pe Aspasia. Această victorie contra răutăţii şi calomniei i-a legat şi mai strâns pe cei doi. Curând după aceea, ea a fost recunoscută public ca perechea lui Pericle.

Dar cuplul de îndrăgostiţi nu avea să se bucure de o bătrâneţe tihnită împreună. Strategia militară a lui Pericle, de a proteja imperiul atenian prin baricadarea cetăţenilor şi a armatei în interiorul zidurilor cetăţii, a dus la suprapopulare severă şi molime. În 430 î.Hr., o epidemie teribilă de ciumă a ucis o treime din soldaţi şi un sfert din populaţia civilă. Pericle însuşi şi-a pierdut primii doi fii, sora şi o mare parte din rude şi prieteni.

Dar cei mai mulţi atenieni suferiseră pierderi teribile şi, în durerea lor sălbatică, au căutat un ţap ispăşitor. L-au găsit uşor în persoana lui Pericle, care a fost demis din funcţie, acuzat şi condamnat pentru luare de mită. Pericle era acum în dizgraţie, dezonorat şi fără moştenitori. Oricât de rău se prezenta situaţia, pentru Aspasia a fost un beneficiu neaşteptat, căci statutul fiului mai mic al lui Pericle s-a îmbunătăţit. Pericle, disperat să aibă un moştenitor, a trebuit să pledeze înaintea mai-marilor cetăţii pentru recunoaşterea statutului fiului său, pe care legislaţia xenofobă promovată de propriul lui tată îl considera drept bastard. În cele din urmă, atenienii se îndurară de bătrânul Pericle şi îi acordară tânărului Pericle cetăţenia, dar nu şi Aspasiei.  Cu toate acestea, succesul fiului trebuie sãăi fi oferit Aspasiei o mare satisfacţie.

Phidias friza Partenonului prezinta prietenii tăi, 1868
(Lawrence Alma-Tadema)

Pericle şi Aspasia se bucurară pentru o vreme de linişte, scăpând de persecuţii. El a fost reabilitat şi reinstaurat în funcţie. Dar ciuma făcea ravagii prin Atena şi, în curând, îl ucise şi pe el, lăsând-o pe concubina sa singură şi lipsită de apărare în oraşul bântuit de boală. Fără Pericle, sau, mai bine zis, după Pericle, Aspasia se orientă către alt bărbat, un negustor de oi, care era şi un general foarte popular. Graba cu care a stabilit această relaţie pare să demonstreze nesinceritatea afecţiunii ei pentru Pericle. Probabil că nu era la ananghie, fiul ei moştenise averea lui Pericle. Poate că a simţit nevoia de a fi protejată de cetăţenii care o urau. Poate că o şi atrăgea Lysicle, care era dinamic, ambiţios, bogat şi mult mai apropiat de ea ca vârstă decât Pericle. Şi probabil că ea s-a gândit cã, de vreme ce legea ateniană tot o stigmatiza ca pe o străină, iar atenienii o persecutau, cel mai înţelept lucru ar fi fost să stabilească o relaţie similară cu cea pe care o avusese cu Pericle şi să devină concubina altui bărbat puternic, capabil să o apere de numeroşii săi duşmani.

Este aproape sigur că Aspasia l-a cunoscut pe Lysicle prin Pericle. Poate că Lysicle s-a numărat printre bărbaţii impresionaţi de inteligenţa şi frumuseţea ei. De asemenea, este posibil ca statutul de concubină a lui pericle s-o fi făcut mai atractivă; pentru că, până la urmă, Pericle sfidase întregul popor pentru a trăi alături de ea şi a o onora cum cuvine.

Oricare ar fi fost motivul acestei uniuni dintre Aspasia şi Lysicle, relaţia lor a fost de scurtă durată. El a murit pe câmpul de luptă tocmai când ea îi născuse un fiu. Aspasia se văzu iarăşi singură şi fără apărare, de data aceasta cu un copil nelegitim.

Dar atenienii nu îi dădeau pace. Când Aspasia împlini patruzeci şi cinci de ani, Aristofan lansă un nou atac fulgerător. În piesa Acharnians, o acuză, nici mai mult nici mai puţin, că provocase războiul peloponesiac. Personajul Dikaeopolis enumera evenimentele care au dus la izbucnirea războiului. Conform poveştii, câţiva tineri beţi se strecuraseră în cetatea Megara şi furaseră o prostituată pe nume Simaitha. Furioşi, megareenii se răzbunară furând două fete de la Aspasia, pe care o numeau codoaşă. Înfuriată de furtul fetelor ei, Aspasia l-a sfãtuit pe Pericle să declanşeze războiul peloponesiac.

Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu Aspasia după moartea lui Lysicle, deşi povestea ei generează dezbateri şi analize până în ziua de azi. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Aspasia era suficient de isteaţă ca să îşi evalueze situaţia la vârsta de mijloc, aşa cum reuşise şi în tinereţe:  femeie străină într-o societate care se temea de ea şi o dispreţuia. Avea câteva atuuri: o frumuseţe pe cale de a se ofili, o reputaţie de inteligenţă sclipitoare şi o raţiune imbatabilă, precum şi un fiu care era moştenitorul legitim al lui Pericle. Şi reputaţia unei hetaire, ceea ce cu siguranţă îi atrăgea pe unii bărbaţi.

După toate probabilităţile, Aspasia a căutat refugiu şi protecţie la alt bărbat, aşa cum făcuse şi după moartea lui Pericle. Potrivit unui scenariu mai puţin probabil, fiul ei mai mare, Pericle, şi-ar fi asumat rolul de protector al mamei. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să fi rămas şi vreo aluzie literară. Dar călăii dramaturgi ai Aspasiei au tăcut, şi ce ne putem imagina este că Aspasia s-a aliat cu un bărbat prea insignifiant pentru a fi menţionat, s-a mutat din Atena sau a murit în obscuritate.

Judecând după sursele de care dispunem, învăţăturile şi credinţa Aspasiei făceau din ea un exemplu de echilibru într-o lume dezechilibrată. Dar ea rămânea o străină şi o femeie marcată de moravurile aspre ale Atenei, aşa că a trebuit să se sprijine pe relaţia cu Pericle pentru a dobândi putere şi siguranţă materială.

  

---

SIFCO pe timp de noapte))) "dușmanul nu doarme"