Vorba zilei:"Inainte sa contrazici un om mai in varsta, incearca, mai intai, sa-l intelegi" (G.Santayana) 

Andrei Plesu: "A fi bătrîn e o aventură..." 

                               

Andrei PLEŞU 

Despre bătrîneţe - întrebări, nelinişti, bucurii

    La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrîneţe. La conferinţă au participat oameni de toate vîrstele, însă cu toţii am părăsit sala simţindu-ne parcă mai tineri, mai optimişti. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative.

      E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că sîntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. Prezenţa lui, vîrsta lui, tipul lui de vitalitate sînt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe.

      De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani nu erau atît de mulţi bătrîni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrîni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrîni, majoritatea o constituie doamnele. Sînt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrînesc mai consecvent şi mai durabil decît unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrîneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrîneţe.  

      Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrîneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrîneţea este minunată şi, cîtă vreme nu te doare nimic, ei sînt convingători. Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că atunci cînd eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar - spunea domnul Paleologu - mai este un avantaj: cînd te plictiseşti într-o societate, cînd un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte. Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica - el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe. Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi - 32 de duşmani, cînd ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie. Cît priveşte creativitatea, avea la îndemînă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian - care a murit de ciumă, nu de altceva - a pictat dezlănţuit după 70 de ani, pînă cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vîrstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sînt, de obicei, motivele - nu vîrsta. (...)

      În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: "Sexagenarios da ponte!" adică "Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!" Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană pînă tîrziu. În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotrivaestablishment-ului, una dintre lozinci era: "Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!" "Exigenţele" crescuseră, carevasăzică, foarte mult.  

Sigur că bătrîneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. Cîţi bani trebuie să dai dacă ai omorît un bătrîn şi la ce vîrstă, cîţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani - 300 de galbeni; asta era vîrsta socotită a fi cea mai utilă.  

      Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar - spun Sfinţii Părinţi. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii. E de aşteptat ca în creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte. În primul rînd, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale - cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrîneţea. Pentru că a murit la 33 de ani, şi un Iisus bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani. În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sînt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi - Psalmul 89 - se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele. Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vîrstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vîrsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii.

       Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrîn? Cînd eşti bătrîn, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sînt şase vîrste şi că vîrsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cît toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 - ceea ce e foarte încurajator -, maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus. Cît despre Origen, el spune că bătrîneţea nu e o chestiune de vîrstă. Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. Origen spune că, în Scriptură, vîrsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, "cei plini de zile".  

      Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrîneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul "bătrîn" (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curînd negativ. Bătrînii despre care e vorba în cele trei evanghelii sînt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de "presbyteros" ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (...)  

       Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrîneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii. E vorba de textul despre bătrîneţe al lui Cicero (De senectute) pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul constatînd că, deşi toţi vrem să ajungem la adînci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cît mai mult. Alţii spun că bătrîneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. Ce înseamnă "prea repede"? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea "a venit prea repede"? Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrîneţii, a termenelor, a vîrstelor ar trebui să ne fie indiferentă. Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani - o mare performanţă în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), cînd a fost întrebat cum e să ai o asemenea vîrstă, a răspuns: "Nu am nimic de reproşat bătrîneţii." Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrîneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut pînă în momentul în care ai îmbătrînit. Şi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrîni frumoşi în istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vîrsta.  

   Cicero spune că, în general, bătrîneţea e socotită odiosa pentru patru motive. Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici cîtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, cînd omul este, totuşi, sănătos. Dar şi cînd e bolnav. Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrîneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, cînd era bătrîn, a provocat enervarea moştenitorilor lui cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie - Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.  

Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atît de optimişti încît să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sînt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plîngi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă cîtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales - spune Cicero - între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin "putere", depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.  

        Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vîrstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atît de atrăgătoare şi atît de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, sîntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea. Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrîn decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.

        În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: "E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta." Cicero spune că sînt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici cînd e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gîndi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi cînd va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decît la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vîrste decît la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrîn care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămînă pe scenă la nesfîrşit.  

      Mai mult - spune Cicero - la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea "aş vrea să iau totul de la început" - spune el - e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, cînd ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învîrtă dement pe acelaşi traseu. 

       Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d'Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.  

     Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrîneţea şi moartea însăşi sînt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca pînă în ultima clipă să rămîn cu curiozitatea asta. Sînt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.

          Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrîneţe: "A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori cîteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă." Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură binedispuşi.   

Aparut in Dilema veche, nr. 500, 12-18 septembrie 2013

Mark Twain – Prinț și cerșetor

Mark Twain – Prinț și cerșetor (carte audio)

În cel de-al doilea sfert al secolului al XVI-lea, într-o zi oarecare, se nasc doi copii: unul pe care nu-l dorea nimeni, într-o familie săracă, numită Canty și unul într-o familie regală, cu numele de Tudor, pe care îl doreau familia și toată Anglia.

Tudor era prințul moștenitor al tronului, iar Tom Canty, un copil ce ducea o viață mizerabilă alături de familia sa numeroasă. Tom locuia în apropierea Podului Londrei, într-un cartier sărăcăcios, murdar si plin de bețivi. Casa lui se afla într-o fundătură numită Offal Court, lângă Pudding Lane. Era mică, dărăpănată si suprapopulată de familii sărmane. Tom locuia alături de mama, bunica, tatăl său, John și de surorile sale gemene, Bet si Nan. Tatăl și bunica erau „doi demoni cu sufletul hain”.

Acolo locuia și un preot inimos, care îl învăța pe Tom să citească, să scrie, latină și îi spunea povești despre prinți și eroi. Zi după zi, Tom își dorea din ce în ce mai mult să devină prinț si vocabularul său era mai elegant si sofisticat.

Într-o zi, Tom a plecat de acasă și mergând într-o anume direcție, a ajuns la palatul regelui. De partea cealaltă a gardului stătea un prinț, iar Tom a vrut să se apropie, dar o gardă personală a prințului i-a spus să plece; Tom nu l-a luat în seamă, iar garda l-a lovit. Văzând acestea, prințul l-a chemat pe Tom, i-a oferit un prânz copios și au discutat despre viețile lor. După o conversație lungă, ei au hotărât să facă schimb de locuri, întrucât asemănarea fizică dintre ei era izbitoare. Tom era acum prinț, iar Tudor, cerșetor.

Tudor se adapta greu în lumea crudă din Offal Court: încă mai avea aere regale, iar ceilalți, văzând că le dădea porunci, râdeau de el, îl batjocoreau, chiar îl agresau fizic. Tatăl lui Tom l-a dus acasă și l-a bătut.

În tot acest timp, Tom se instalase la palatul regelui, slujit de o mulțime de oameni, dar era speriat pentru că nu știa să se comporte ca un prinț. Regele s-a îmbolnăvit, iar prințul trebuia încoronat. Tom avea o mare neliniște în suflet și prefera să se întoarcă la familie și la bătăile primite de la tatăl său.

Într-o zi, regele l-a chemat pe Tom și i-a poruncit să-i aducă sigiliul, însă el nu avea idee cum arăta un asemenea obiect.

Într-un final, a murit regele, iar prințul moștenitor trebuia să-l înlocuiască, preluând, totodată, obligațiile față de popor. În cinstea viitorului rege s-a oficiat un banchet, unde au fost invitate personalități regale asemănătoare cu cele din basme. Printre invitați se afla și unchiul lui Tudor, contele Hertford, un personaj interesant.

Dacă vreți să aflați ce se întâmplă mai departe, puteți asculta cartea. Ascultă acum gratuit cartea audio Prinț și cerșetor de Mark Twain . Audiție plăcută!

ARAM NERSISYAN. HEART OF SILENCE.

Magia Muzicii

Capcană Eco pentru ţânţari

• 0Share

Facebook

• 
  

Cine l-a omorât pe Alexandru cel Mare?

Babilon, 11 iunie, 323 a.Hr., ora 5 dupã-amiaza. Alexandru cel Mare moare la vârsta de 32 de ani, dupã ce a devenit artizanul unui imperiu care se întindea din Albania pânã în Pakistan. Nimeni nu a putut sã ofere pânã acum informaţii exacte privind moartea marelui general. Iar recent teoriile s-au inmulţit. Misterul este probabil de nedezlegat, şi totuşi irezistibil. Conspiraţionismul a luat amploare de când Oliver Stone a lansat pelicula ”Alexander” în 2004, un film care, în ciuda defecţiunilor artistice, are la bazã cercetarea istoricã.

Puţine evenimente au fost atât de neaşteptate ca moartea regelui macedonean. Pentru cã regele îşi demonstrase rezistenţa în timpul camapaniei de 12 ani din Asia, vreme în care a trecut prin numeroase dificultãţi. Ba chiar contemporanii îi atribuiau o esenţã divinã. În 325 a.Hr., dupã ce se luptã cu rãzboinicii asiatici din sud îşi revine în urma unei rãni provocate de o sãgeatã care îi strãpunge plãmânul. Dept urmare, când regele se îmbolnãveşte aşa tare câţiva ani mai târziu, toatã lumea este şocatã. Confuzia este mare pentru cã nici nu îşi fãcuse planuri în legãturã cu succesiunea la tron, ceea ce va provoca lupte nesfârşite între diadohi. Evenimente de o asemenea importanţã implicã în mod natural o cãutare perpetuã de cauze. Se cer explicaţii, mai ales cã nu existã vreun consens în lumea ştiinţificã privind cauza morţii, deşi cei mai mulţi cercetãtori opteazã pentru boalã. În 1996 Eugene Borza, specialist în macedonia anticã, participã la un congres medical la Universitatea din Maryland, care propune diagnosticul de febrã tifoidã. S-au mai propus şi malaria, leucemia, pojarul, asociate cu alcoolismul şi suferinta pe care i-o lãsare dispariţia prietenului sãu Hefaistion.

Cu cercetarea istoricã în impas, se tot încearcã noi teze, unele lansate de toxicologi, medici legişti sau criminologi. Ideea cum cã ar fi fost vorba de o crimã se aprinde în 2004, datoritã epilogului filmului lui Stone. Aici generalul Ptolemeu (Anthony Hopkins), rememorând evenimentele, îi cere scribului sã consemneze cã ”adevãrul e cã noi l-am omorât. ..tãcând, ne-am dat consimtãmântul...pentru cã n-am pututs sã mergem mai departe”. Dar Ptolemeu se rãzgândeşte şi îi ordonã scribului sã schimbe şi sã pomeneascã boala, nu complotul. Nu doar imaginaţia lui Stone a lucrat la crearea teoriei conspiraţiei generalilor. Sunt câteva indicii cum cã nici mãcar comandanţii superiori nu se mai arãtau dispuşi sã îl însoţeasca pe Așexandru în marile sale expediţii. În 325 a.Hr., în India, are loc o revoltã  în momentul în care regele porunceşte înaintarea spre râul Gange, posibil un precedent la ceea ce avea sã urmeze. Relatarea lui Ptolemeu din filmul cu pricina aparţine, ce-i drept, unei serii de documente foarte controversate, reunite sub denumirea de Jurnalele Regale. Acum pierdute, acestea au fost rezumate de Plurath şi Arrian, care le considerau cele mai de încredere surse pe ultimele zile ale lui Alexandru. Unii învãţaţi, ca de pildã clasicistul australian Brian Bosworth, sunt de pãrere cã Jurnalele Regale au fost mãsluite tocmai pentru a lãsa impresia de moarte naturalã. Arrian şi Plutarh descriu întâmplarea destul de diferit faţã de alţi autori. Ambii spun cã Alexandru a fãcut febrã dupã ce a plecat de la banchetul prietenului sãu Medius. Febra a crescut în urmãtoarele 10-12 zile pânã a ajuns sã-l paralizeze. Alexandru mai apucã doar sã-şi ia rãmas bun de la generali.

Dar alte relatãri ne vorbesc despre altceva. Astfel, Alexandru devine febril chiar în timpul banchetului, mai exact dupã ce bea o cupã de vin, dupã care îşi fac loc şi alte simptome precum dureri insuportabile, convulsii şi delir. Nu este menţionatã însã febra. O durere mare dupã consumul de vin ar sugera otrãvirea, dar Plutarh o neagã cu desãvârşire. Controversele sunt destul de numeroase încã din timpul sãu, mai ales în ceea ce priveşte Jurnalele Regale. Cine sã-l fi otrãvit? Filmul lui Stone nu dã un rãspuns, priviri dubioase schimbându-se între companionii lui, dar nicio clarificare a identitãţii fãptaşului. Mulţi autori greci şi romani îi aratã cu degetul pe Antipater, pe care Alexandru îl lasã pe tronul Macedoniei, şi pe fiii sãi, Cassander şi Iollas. Antipater avea într-adevãr motive sã se descotoroseascã de rege, pentru cã tocmai fusese chemat în Babilon şi nu cu gânduri paşnice. Autorii povesteau ca Antipater şi-a trimis fiul la curtea regelui cu o cantitate de apã colectatã din legendarul râu Styx, despre care se credea cã ar curge puţin şi în nordul Peloponezului; apã transportatã într-o copitã de mãgar, singura pe care nu o eroda. În Babilon ”cupa” ajunge la fratele sãu Iollas, ”paharnicul” lui Alexandru. Elementele de bazã sunt aceleaşi în relatãrile antice, diferã doar detaliile. Uneori Aristotel apare şi el în complot, alteori Medius. Evident cã pânã de curând istoricii au clasificat relatarea drept fantezie, probabil o tentativã de a-l submina pe Antipater. Chiar şi ideea cã apa de râu ar putea fi toxicã pãrea absurdã.

În 1913 clasicistul J.G. Frazer declarã cã apele râului Mavroneri, identificat cu legendarul Styx, sunt curate. Dar în 2010, la o conferinţã în Barcelona, istoricul Adrienne Mayor şi toxicologul Antoinette Hayes susţin cã pe lângã Mavroneri calcarul ar fi putut cu uşurinţã întreţine o bacterie letalã numitã calicheamicinã, care ar fi putut provoca o moarte similarã celei descrise pentru Alexandru. Teza lor cum cã râul Styx ar fi conţinut realmente toxine extrem de puternice ar explica şi de ce Antipater şi Cassander au fost blamaţi de cãtre autorii antici. Cassander cãlãtoreşte din Europa în Asia cu câteva sãptãmâni înainte de declansarea simptomelor regelui, plus cã el ordonã execuţia mamei, soţiei şi fiului lui Alexandru. Totodata şi spânzul intrã în discuţie, plantã folositã foarte des de medicii greci, dar letalã în doze mari. Chiar şi aceştia se poate sã-l fi omorât încercând sã-l vindece...Oricum, este dificil de realizat o analizã toxicologicã la 2300 de ani dupã eveniment.

Pe de alta parte, Graham Phillips, în cartea ”Alexander the Great. Murder in Babylon”  susţine tot pe baza analizelor simptomatologice cã stricnina ar fi de vinã, plantã care creştea doar prin Pakistan şi la care ar fi avut acces sigur doar Rhoxana, prima sa soţie, care ar fi comis fapta din gelozie. Dovezi în acest sens sunt puţine, chiar şi Oliver Stone îi atribuie moartea lui Hefaistion, nu Alexandru. Paul Doherty, în ”The Death of Alexander the Great”, aduce în vedere arsenicul, bazându-se pe un detaliu macabru menţionat de Plutarh şi de Quintus Curtius: trupul regelui nu s-a degradat nici dupã expunerea la cãldura din Babilon, iar otrãvirea cu arsenic poate conduce la mumificare. Dar şi stricnina, spânzul sau bacteriile  pot avea efecte similare. Mai mult, unele voci insistã cã de fapt Alexandru ar fi intrat în comã şi nu murit. Doherty, ca şi Stone, îl blameazã pe Ptolemeu, care avea cel mai important post, în Egipt, şi este cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma dispariţiei lui Alexandru.

Pare incredibil cã apropiaţi precum Ptolemeu sau Rhoxana sã fie implicaţi în complot, dar nu trebuie excluşi. Ipoteza cã de fapt toţi tovarãşii de arme ar fi organizat mârşãvia nu este nici ea de neglijat. Ca şi Stone, clasicistul John Atkinson, în articolul ”Alexander,s Last Days: Malaria and Mind Games”, prezintã un personaj temut şi oarecum detestat de mai toţi din cercul sãu, care nu mai puteau tolera un general paranoic şi capabil sã-i punã oricând în pericol. Ce avea el de gând în Africa, Carthagina şi coasta mediteranã cerea puţin cam mult de la ofiţerii sãi. Cu toate acestea, autorul respinge ideea otrãvirii, pledând pentru boalã şi descurajãrile oamenilor sãi. Şi aşa continuã dezbaterile şi misterul se tot adânceşte, mai ales cã s-au înmulţit variantele şi nu mai persistã dihotomia de dinainte (otravã vs. boalã): boalã+otrãvire, otrãvire din greşealã, etc. Dacã s-ar gasi mumia cu totul altfel ar sta lucrurile, dar aceasta a dispãrut prin secolele III-IV. Între timp cercetãtorii vor continua investigaţia analizându-i pe Plutarh, Arrian, Diodor, Iustin sau Quintus Curtius. Din nefericire volumul de date este prea bogat şi divers pentru a realiza o singurã imagine coerentã. Cum lipseşte dovada fizicã concretã, cazul se reduce masiv la probele circumstanţiale, ceea ce a dat naştere la o sumedienie de teorii conspiraţioniste.

Cât despre acestea, oponenţii lor au remarcat cã în cele 10-12 zile în care a aluncat spre moarte nu a suspectat vreo tentativã de asasinat, deşi în ultimii ani devenise iute la mânie. Iar inamicii nu l-ar fi lãsat atât de mult sã se zbatã dacã scopul era sã-l elimine, pentru cã în tot acest timp putea sã le ordone execuţia. Dacã a fost otrãvit într-adevãr, inamicii nu au ticluit prea bine planul. În plus, haosul şi colapsul de dupã moartea sa nu par deloc rezultatul unei asasinãri planificate. Doar Ptolemeu a reuşit sã acumuleze avere şi toţi s-au omorât între ei mult timp dupã dispariţia generalului. Dat fiind cã Alexandru era liantul şi garantul stabilitãţii lumii lor, nici nu se putea altfel. Conspiraţionismul pleacã de la ideea cã generalii îl urau atât de tare încât au riscat totul, dar este cazul? Sursele îi privesc ca pe un cadru de elitã dependent de rege pentru menţinerea succesului lor. Poate cã rãspunsul este mai simplu decât toate scenariile ingenioase propuse şi sfârşitul chiar i l-a adus o cauzã naturalã.

Mai multe pe: historytoday.com
Sursa:  Irina-Maria Manea

Cele mai frumoase manastiri ale Olteniei te aduc mai aproape de Dumnezeu

Zona Olteniei este plină de bijuterii de preț ale patrimoniului religios din România. Aceste mândre lăcașuri de cult sunt ridicate atât de domnitorii Țării Românești, cât și de oameni simpli care au simțit nevoia să îi mulțumească lui Dumnezeu prin aceste construcții mărețe.

Vă prezentăm în continuare o listă a minunatelor mănăstiri din Oltenia:

1. Mănăstirea Polovragi

Se află pe șoseaua ce leagă Târgu Jiu de Râmnicu Vâlcea. Frumusețea lăcașului este anticipată încă de la intrare, printr-o superbă poartă masivă din lemn, sculptată în mod deosebit și acoperită cu șindrilă. 

Facebook

Biserica actuală datează de la mijlocul secolului al XVII-lea. Lăcașul a fost restaurat în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, moment în care i-a fost înălțată turla și i-a fost adăugat un pridvor în stil brâncovenesc.

Biserica mănăstirii, ce poartă Hramul „Adormirea Maicii Domnului” este ridicată în stil bizantin. În interiorul bisericii se află o capodoperă a sculpturii românești în lemn, catapeteasma lucrată din lemn de tei.

2. Schitul Iezer

Iezer este unul dintre cele mai izolate schituri din România și este situat la nord de satul Cheia, în apropierea stațiunii Băile Olănești. Primii ctitori ai lăcașului au fost Radu cel Mare și fiul său, Mircea cel Bătrân.

Facebook

Schitul a fost afectat de trecerea timpului, dar a fost refăcut în anul 1559. Din acel moment, Iezer a devenit căminul a peste 300 de călugări.

Biserica de astăzi a fost ridicată de episcopul Ilarion și schimonahul Antonie, la începutul secolului al XVIII-lea. Acum, la schit, viețuiește o obște de măicuțe. Aceste au grijă în mod exemplar de toate corpurile și de grădina schitului.

3. Mănăstirea Tismana

Este localizată la aproximativ 30 de kilometri de orașul Târgu Jiu. Măreția este cuvântul de bază ce descrie Mănăstirea Tismana. Marii noștri scriitori i-au atribuit descrieri minunate. Grigore Alexandrescu a numit-o „cea mai veche și mai măreața dintre mănăstirile de peste Olt”, George Coșbuc a socotit-o un „măreț cuib al Basarabilor”, în timp ce pentru Alexandru Vlaxuță a văzut-o ca fiind „o lume de închipuiri, de basme”.

Mândrul lăcaș a fost ctitorit în secolul al XIV-lea, cu sprijinul domnitorilor Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân. Mănăstirea se află pe un vârf de stâncă, în apropierea unei cascade înaltă de 40 de metri.

Facebook

Mănăstirea Tismana este menționată și în cartea celebrului călător, diaconul Paul de Alep, care a vizitat mănăstirea în iulie 1657: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare”.

4. Mănăstirea Lainici

Lăcașul se află la 32 de kilometri de Târgu Jiu și la 25 de kilometri de Petroșani, pe Defileul Jiului și este una dintre cele mai mari mănăstiri de călugări din România.

Facebook

Schitul ridicat aici a fost distrus în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din ordinul împărătesei Mariei Tereza. Schitul a fost distrus deşi nu se afla pe teritoriul austro-ungar, fiind la câţiva kilometri de graniţă. Schitul a fost refăcut la începutul secolului al XIX-lea de un grup de boieri olteni.

5. Mănăstirea Cozia

Este o ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, ridicată pe malul râului Olt în secolul al XIV-lea. Unele picturi datează tocmai de la finalul acelui secol. Ansamblul Cozia este considerat monument istoric şi a beneficiat de mai multe renovări de-a lungul timpului. Ultima s-a produs chiar în perioada comunistă, între 1958 şi 1959, la intervenţia patriarhului de atunci, Justinian Marina.

Facebook

O perioadă neplăcută din istoria mânăstirii este cea dintre 1879 şi 1893, când autorităţile au transformat-o în puşcărie, decizia blamată de Mihai Eminescu într-un articol cu ton extrem de acid publicat în ziarul Timpul.

6. Mănăstirea dintr-un Lemn

Aflată la circa 25 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, mănăstirea a fost ridicată în secolul XVI, din lemnul obţinut de la un singur stejar. Bisericuţa din lemn este lucrată din bârne groase, încheiate în coadă de rândunică.

Sursa: Cătălina Burlan

Fata din Suceava care a adus fericire pe toată planeta. Cele 15 secrete ale vieţii

Luminiţa Daniela Saviuc, o româncă de 29 ani, a cucerit lumea prin talentul său motivaţional. Articolul său „15 lucruri la care trebuie să renunţi pentru a fi fericit“ publicat de Huffington Post a devenit cel mai citit material de dezvoltare personală, fiind distribuit pe Internet de 1,2 milioane ori.

În aprilie 2012, celebra platformă media americană Huffington Post publica articolul motivaţional „15 lucruri la care trebuie să renunţi pentru a fi fericit“, semnat de cineva intitulat Purpose Fairy. Începutul textului era promiţător: „Te ţii cu dinţii de atât de multe lucruri care îţi cauzează durere, stres şi suferinţă. Vei învăţa cum să renunţi la ele şi vei îmbrăţişa schimbarea“.
Lista celor 15 lucruri a fost pentru cititori din întreaga lume declicul eliberator. Articolul a fost distribuit de peste 1,2 milioane de ori, iar Purpose Fairy, românca Luminiţa Daniela Saviuc, a devenit autorul celui mai citit material motivaţional din lume.
„Nu am crezut niciodată că eu aş putea să creez ceva atât de frumos. Toate aceste 15 lucruri sunt chestiuni la care eu personal a trebuit să învăţ să renunţ pentru a mă regăsi. Încep să cred că articolul trebuia scris, lumea avea nevoie de el şi s-a întâmplat să îl scriu chiar eu“, zâmbeşte Luminiţa.
Firesc, învăţăturile cele mai grele provin dintr-o experienţă personală, de regulă dureroasă, precum zgârietura cochiliei din care se naşte mărgăritarul. Pentru Luminiţa, experienţa definitorie a fost copilăria marcată de un tată abuziv.
„Am crescut într-un mediu foarte toxic şi plin de violenţă, iar această violenţă a încetat în momentul în care tata a murit. Aveam 12 ani, eram în clasa a 5-a şi îmi aduc aminte şi acum cât de liberă m-am simţit. Cred că tatăl meu era o persoană foarte nefericită. Nu a ştiut să îşi rezolve dramele personale, nu a ştiut cum să-şi vindece rănile interioare. Aşa că a început să proiecteze asupra propriei lui familii tot ce era mai urât din el“, explică ea.

Descoperirea
Luminiţa Daniela Saviuc a studiat Arta primii 12 ani de şcoală, apoi am ajuns sa studiez Economia şi Psihologia. „În 2007 am plecat în SUA, unde am locuit pentru 3 ani. Acolo am cunoscut pentru prima dată oameni care m-au influenţat. Danny şi Lecsy, managerul şi supervisorul meu, au fost primele persoane care m-au făcut să înţeleg că fiecare din noi are ceva foarte frumos şi dacă ne dorim cu adevărat, putem să ne trăim viaţa într-un mod foarte fericit“, mărturiseşte ea.
Danny i-a dat să citească cartea „The 7 Habits of Highly Effective People“, care i-a dezvăluit lumea dezvoltării personale. În 2010 a început să scrie la blogul personal şi aşa a descoperit Mindvalley, companie la care a lucrat din 2011 până în 2013 şi al cărui lider, Vishen Lakhiani, i-a devenit mentor.

În 2012 venea prima confruntare directă cu publicul. Se întâmpla în faţa unei audienţe de peste 100 de persoane, în Thailanda. A urmat apariţia la Zentrepreneur în faţa a 100 de oameni de afaceri, apoi discursul de la Awesomeness Fest de la Punta Cana, în Republica Dominicană (2013), în faţa unui public de 350 de oameni. Desculţă, cu o rochie ca de păpuşă şi cu părul despletit, Luminiţa le-a vorbit oamenilor despre cum să transforme rănile în înţelepciune. Preţ de 15 minute, asistenţa a ascultat-o captivată pe tânăra din România, care le-a povestit detaşată cum a trecut peste abuzurile suferite şi cum şi-a iertat agresorul - gest fără de care nu s-ar fi putut dedica progresului personal.
„O minte curată e tot ce ai nevoie pentru a crea o viaţă frumoasă şi fericită. Dacă faci curăţenie în gânduri şi daca reuşeşti să creezi doar gânduri care să te ajute să creşti şi să te iubeşti pe tine, o să ai o viaţă foarte frumoasă şi foarte fericită. S-a dovedit ştiinţific că avem 60.000 de gânduri pe zi şi că 75% din aceste gânduri sunt negative şi se repetă... Cum am putea fi fericiţi în aceste condiţii?“, arată Luminiţa.
În timp ce învăţăturile ei fac înconjurul Internetului, iar utilizatorii telefoniei mobile primesc sfaturile sale printr-o aplicaţie specială, Luminiţa şi-a luat răgazul de a reveni acasă, la Suceava, pentru a-şi scrie cartea. „Am simţit că aici ar fi locul ideal, să îmi scriu cartea în linişte. Cred că românii sunt nişte oameni foarte frumoşi, foarte deştepţi. Un lucru fascinant se întâmplă în momentul în care noi ne schimbăm modul de gândire şi percepţia despre noi înşine. Atunci şi lumea din jur se va schimba odată cu noi. E magic! Cum spunem noi în România: «Vorba dulce mult aduce», nu?“, zâmbeşte Luminiţa.



INTERVIU: „O minte curată generează o viaţă frumoasă şi fericită“

-    Ştim foarte puţin despre tine, deşi deţii deja un record mondial în mediul virtual. Ai scris cel mai citit articol despre dezvoltare personală, cu peste 1,2 milioane de share-uri pe internet. Cine este românca Luminiţa Daniela Saviuc?

Mereu mi s-a părut puţin dificil să răspund la întrebarea asta, din simplul motiv că eu personal mă identific cu foarte multe lucruri, dar în acelaşi timp sunt conştientă că cine sunt eu nu are nici o legătură cu aceste lucruri. Unul dintre cele 15 lucruri menţionate în articolul meu este etichetarea şi cred că dacă aş spune că sunt X şi Y m-aş limita şi aş lăsa în urmă multe alte lucruri în care mă regăsesc... Cred că răspunsul ar fi că sunt şi atât.

-    Descrie-ne mediul în care te-ai format.

Primii 12 ani au fost foarte dureroşi din cauza modului in care tatăl meu m-a tratat. Cred că era o persoană foarte nefericită şi pentru că nu a ştiut cum să îşi rezolve propriile lui drame personale şi pentru că nu a ştiut cum să-şi vindece rănile interioare, a început să proiecteze asupra propriei lui familiei tot ce era mai urât în el. Am crescut într-un mediu foarte toxic şi plin de violenţă şi această violenţă a încetat în momentul în care tata a murit... A murit când aveam 12 ani. Eram în clasa a 5-a şi îmi aduc aminte şi acum cât de liberă m-am simţit. Am trăit în frică foarte mulţi ani şi chiar dacă violenţa şi abuzul fizic şi psihic a încetat odată cu moartea lui, pentru că erau atât de multe răni nevindecate din cauza trecutului, am continuat să sufăr şi am continuat să trăiesc în frică pentru încă foarte mulţi ani...

-    Care sunt oamenii care te-au marcat şi care sunt cei care te-au influenţat

De marcat m-au marcat foarte multe persoane în copilărie şi nu numai, dar fara îndoială tata e pe primul loc. Am interacţionat cu foarte mulţi oameni răutăcioşi de-a lungul vieţii şi când nu ştii cine eşti cu adevărat, e foarte uşor să permiţi celor din jur să te facă să crezi că tu eşti cine spun ei că eşti şi că valoarea ta ţi-o dau ei. Şi eu am căzut în capcana asta şi din această cauză am permis foarte multor persoane să mă marcheze şi să mă facă să mă simt mică şi deloc valoroasă.

În 2007 am plecat în SUA unde am locuit pentru 3 ani şi acolo am cunoscut pentru prima dată oameni care m-au influenţat. Danny şi Lecsy... Managerul şi supervisorul meu au fost primele persoane care m-au făcut să înţeleg că este ceva foarte frumos în fiecare din noi şi că, dacă ne dorim cu adevărat, putem să ne trăim viaţa într-un mod foarte frumos şi fericit. A continuat cu Vishen Lakhiani, liderul companiei pentru care am lucrat în ultimii 2 ani şi Amir Ahmad Nasr, coleg la Mindvalley şi un foarte bun prieten.

-    Cum ţi-ai descrie călătoria personală? A fost sinuoasă? Te-a dus acolo unde trebuie?

A fost foarte sinuoasă... Cu siguranţă, simt că sunt exact unde trebuie să fiu şi că merg exact unde trebuie să merg.


 - De ce te-ai îndreptat spre discurs motivaţional?

Cred că era un pas necesar. Dacă nu creşti, dacă nu te dezvolţi, stagnezi şi daca stagnezi, esti ca şi mort, chiar dacă inima ta încă bate. În 2007, managerul meu Danny mi-a dat să citesc o carte, The 7 Habits of Highly Effective People, şi asa a început totul. Nici nu ştiam de lumea asta până când nu am citit cartea respectivă. Parcă o parte din mine care dormea de foarte mult timp a fost trezită de cartea respectivă şi mă bucur că nu a mai vrut să doarmă şi m-a forţat să îmi schimb gândirea şi modul de viaţă pentru a deveni persoana care sunt astăzi.

- Alegerile au determinat parcursul sau parcursul a născut alegerile?

Ambele. Mă gândesc că în primii ani de viaţă a fost parcursul. Când tata era în viaţă eram mult prea mică să fac propriile alegeri, deşi dacă stau bine să mă gândesc realizez că şi atunci, chiar dacă eram atât de mică, făceam foarte multe alegeri care au avut un impact asupra mea mai târziu... Iar după ce el a murit, au fost tot mai multe alegeri....

- Au fost rele necesare, printre obstacolele întâlnite în cale?

Cu siguranţă. Chiar dacă tata a fost ce mulţi ar eticheta ca un tiran, realizez că majoritatea lecţiilor de viaţă pe care le-am învăţat, le-am învăţat de la el. Au fost lecţii pe care le-am învăţat într-un mod brutal, dar le-am învăţat şi mă bucur că nu am lăsat traumele trecutului să mă ţină pe loc şi să mă facă să fiu un om poluat de ură, negativitate şi regrete.

- Te-au îmbogăţit greutăţile, te-au călit?

M-au îmbogăţit, m-au călit şi m-au făcut să realizez că nu sunt victime a ceea ce ni se întâmplă decât dacă alegem să credem asta. Dacă începem să ne identificăm cu toate lucrurile oribile care ni se întâmpla, da, atunci suntem victimele acelor experienţe şi ca rezultat viaţa devine foarte tristă şi dureroasă.

- Care a fost gândul pe care l-ai avut permanent în minte?

Pentru foarte mult timp am crezut că era ceva în neregulă cu mine. M-am văzut ca fiind o victimă şi când tu te vezi ca o victimă, lumea din jur te trateaza ca pe o victimă.

- Ai avut senzaţia că toate se întâmplă cu un rost?

E foarte greu să te gândeşti că suferinţa are vreun rost şi pentru mai bine de 25 de ani nu am putut să văd rostul în ceea ce mi se întâmpla... Mi-a trebuit ceva timp până când să înţeleg că da, totul se întâmplă cu un motiv şi dacă începi să accepţi şi să înveţi din fiecare experienţă pe care viaţa ţi-o trimite, viaţa ta va deveni tot mai frumoasă şi mai frumoasă.


-    Iluminarea, relevaţia când a venit?

Iluminarea încă nu a venit, nu în totalitate cel puţin. Am avut multe revelaţii şi cred că în timp, punându-le pe toate cap la cap am reuşit să formez o revelatie mai mare, dacă pot să spun aşa.

-    Care a fost experienţa-cheie? A fost un cumul, a fost un semnal?

Cred că am început să mă trezesc la realitate în momentul în care mi-am dat seama că fericirea mea nu depinde de o anumită persoană - fostul meu prieten. Am fost împreună aproape 10 ani şi chiar dacă relaţia noastră s-a cam sfârşit după primii 3 ani, ne-am chinuit unul pe celălalt pentru încă 7 ani. Relaţia cu el m-a învăţat foarte multe şi din multele experienţe dureroase pe care le-am avut cât timp am fost împreună, la un moment dat a venit şi experienţa-cheie. Eram foarte ataşată de el şi pentru că eu credeam că vom fi împreună până la adânci bătrâneţi, în momentul în care ne-am despărţit pentru prima oară, mi-am dat seama că sunt in pericol din simplul motiv că eu depind de el ca să fiu fericită şi că am nevoie de el să simt ca viaţa mea are un rost.

-    Şi aşa s-a născut Purpose Fairy. Care este semnificaţia numelui, de ce l-ai ales?

Ştii ce e interesant? Fostul meu prieten m-a ajutat cu numele. El a venit cu ideea. Eu sunt de părere că venim pe lume cu un dar anume, „a purpose to fulfill“, şi că numai dacă lucrăm cu acest dar şi numai dacă îl împărtăşim cu restul lumii, vom fi cu adevărat fericiţi. În cazul meu, ştiu cu siguranţă că darul meu e să înfrumuseţez lumea într-un mod sau altul. Fie că e în scris, fie că e prin pozele pe care le fac sau printr-o simplă conversaţie. Cu toţii avem un dar unic si frumos care vrea să fie împărtăşit cu restul lumii... şi de aici ideea de Purpose. Şi Fairy, pentru că eu una sunt o persoană foarte copilăroasă. Îmi place să râd, să visez, să mă joc i sa mă simt liberă precum un copil. Nu prea îmi plac regulile, limitele şi sunt de părere că este ceva magic în fiecare din noi... Şi cred că de aici numele. Îmbinarea inocenţei cu menirea vieţii. Totul începe în copilărie şi se încheie la bătrâneţe când te uiţi înapoi şi realizezi că ţi-ai îndeplinit scopul în viaţă şi că ai făcut-o într-un mod foarte inocent, unic şi frumos.

-    Glasul tău interior a devenit o voce puternică. Te miră acest lucru? Ce crezi că te-a ajutat să te remarci?

M-a mirat la început când nu ştiam încă cine sunt, dar acum nu mă mai miră. Am lucrat foarte mult la propria mea persoană. Am făcut atât de multă ordine şi curăţenie în viaţa mea şi mi-am promis eu mie să-mi trăiesc viaţa într-un mod autentic şi să fiu cine sunt eu şi nu cine vrea lumea să fiu. Şi cred că autenticitatea e ceva ce lumea apreciază.

Sunt de părere că în adancul sufletului suntem cu totii conectaţi şi dacă o persoană e autentică şi vrea cu adevarat să facă bine şi să înfrumuseţeze lumea, cei din jur vor fi atraşi de acea persoană din simplul motiv că se vor recunoaste pe ei înşişi în acea persoană. Suntem o oglindă şi când faci lucrurile cu iubire şi din dorinţa de a scoate la suprafaţă ce e mai frumos în oameni, cred că nu ai cum să nu fii apreciat. Şi modul în care eu scriu e foarte simplu. Ştii, Einstein are un citat în care spune că dacă nu poţi să explici lucrurile într-un mod simplu înseamnă că tu nici nu înţelegi despre ce vorbeşti. Şi cred că oamenii apreciază asta. Simplitatea şi modul în care comunic ce comunic şi faptul că eu îi încurajez în permanenţă să fie propriii lor stăpâni şi să nu caute iubire, fericire şi aprobare în jurul lor... Nu cred în idoli sau guru...

-    Ce reacţii primeşti de la audienţă?

Primesc reacţii de tot felul şi cu cât citesc mai multe mesaje, e-mailuri şi comentarii de la oameni, cu atât îmi dau seama cât de asemănători suntem cu toţii şi cum toată lumea vrea să se simtă iubită şi să trăiască o viaţă liniştită şi fericită.


- Vorbeşte-ne despre cartea la care scrii.

Momentan lucrez la prima mea carte, ce va fi publicată anul viitor. O scriu în limba engleză, dar ştiu că va fi tradusă în limba română la un moment dat şi asta mă bucură foarte mult. E o carte în care vorbesc despre călătoria mea personală, lecţiile pe care le-am învăţat... cum am trecut peste toate piedicile şi greutăţile vieţii şi împărtăşesc tot felul de modalităţi prin care fiecare dintre noi poate face la fel. E o carte despre cum să te eliberezi de tot ceea ce te ţine pe loc în viaţă şi cum să creezi o viaţă nouă, frumoasă şi mult mai fericită pentru tine şi cei dragi.

-    Recomandă-ne o metodă de meditaţie, poate chiar pe cea pe care tu o practici.

Datorită companiei la care am lucrat în ultimii 2 ani, Mindvalley, am avut acces la foarte multe meditaţii şi înca am şi îmi place să le diversific. Îmi place foarte mult să fac guided meditation... (nu stiu cum sa spun in romana:) ) şi foarte mult îmi plac meditaţiile de la Kelly Howell: „Destiny- guided meditation“ şi „Prayer - guided imagery“ sunt două dintre preferatele mele. Mă joc cu Omvana App, unde ai tot felul de meditaţii, dar si cu Youtube.

-    Cum să facem efectiv meditaţie? Cum scăpăm de miliardele de gânduri care ne vin în minte inevitabil?

Dacă eşti la început şi nu ai mai meditat până acum, cred că cel mai bine ar fi sa incepi cu 5-10 minute pe zi. Îţi pui căştile în urechi şi cu muzica de relaxare stai în linişte. Tu cu gândurile tale. În momentul în care ai să faci asta, ai să simţi că mintea ta face mult mai mult zgomot ca de obicei... E normal. Important e să nu te opreşti şi în timp ai să observi că mintea începe să se liniştească şi ai să ai tot mai puţine gânduri. Şi cu cât e mai linişte în mintea ta, cu atât îţi va fi mai uşor să creezi propriile tale gânduri şi să te concentrezi pe lucrurile frumoase pe care vrei să le creezi.

-    Cum se ajunge la acea relaxare a minţii, astfel încât să rămânem focusaţi pe un singur lucru? Cum reuşeşti să-ţi goleşti complet mintea?

Cu cât meditezi tot mai mult, detaşat de propriile tale gânduri şi trăiri interiore, cu atât îţi va fi mai uşor să devii prezent şi să te concentrezi 100% pe ceea ce faci. Când simţi că mintea ta o ia razna, ca să revii în prezent şi să fii focusat 100% pe ceea ce faci, concentrează-te pe respiraţia ta. Controlează-ţi respiraţia şi asta te va ajuta. Dacă îţi calmezi respiraţia, îţi calmezi şi mintea... De asemeni, natura e un foarte bun profesor. Pe mine, natura mă ajută foarte mult să devin prezentă. Îmi place să mă uit la copaci, la stele, la lună, la soare... să observ păsările cum zboară... Natura te poate învăţa foarte multe şi cu cât petreci tot mai mult în natură, cu atât îţi va fi mai uşor să îţi goleşti mintea şi să fii prezent.

-    Recomandă-ne câteva cărţi şi câţiva autori pe care nu trebuie să-i ratăm.

Wayne Dyer e autorul meu preferat. Omul asta e incredibil. O persoană atât de frumoasă, autentică şi cu un suflet foarte frumos. Orice carte de la el vei citi cu siguranţă îţi va plăcea. Apoi este Viktor Frankl cu „Man’s Search For Meaning“ şi Eckhart Tolle cu „Puterea Prezentului“. O carte extraordinară pentru cei care sunt pregătiţi să o citească. Apoi orice carte de la Brene Brown, Don Miguel Ruiz, Deepak Chopra, Bruce Lipton, Neville Goddard, Marianne Williamson, Louise Hay...

-    Spune-ne 10 reguli de viaţă esenţiale, ca să înţelegem cum ne putem schimba.

1.    Purifică-ţi gândurile
2.    Asumă-ţi 100% responsabilitate pentru propria ta viaţă
3.    Renunţă la tot ce e toxic în viaţa ta - gânduri, idei, prietenii, obiceiuri, oameni, etc.
4.    Fii bun cu tine însăţi ca să poţi fi bun şi cu cei din jur
5.    Apreciază fiecare experienţă şi fiecare persoană care vine în viaţa ta, bună sau rea
6.    Construieşte-ti viaţa nu pe baza a ce ai trăit în trecut, ci pe baza a ce vrei să trăieşti în viitor.
7.    Foloseşte-ţi imaginaţia şi îndrăzneşte să visezi. Trăieşte-ţi viaţa ca şi cum nu ar exista limite.
8.    Petrece mai mult timp în natură
9.    Fii autentic. Fii vulnerabil. Ai încredere în tine. Trăieşte-ti viaţa după propriile tale reguli, nu după regulile învechite ale celor din jur.
10.     Renunţă la frică şi permite-i iubirii să-i ia locul.


-    Explică-ne ce înseamnă pentru tine sintagma „Gândul e sămânţa realităţii“. Care este sensul de influenţă: gând-realitate sau realitate-gând? Este reciproc?

În cartea intitulată „The Biology of Belief“, Bruce Lipton spune că 95% din viaţa noastră e controlată de inconştient şi 5% de conştient. Din momentul conceperii noastre şi până la vârsta de 6-7 ani, spune Bruce Lipton, noi suntem ca o sugativă. Atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, la tot ce vedem şi la tot ce auzim, absorbim totul în căpuşorul nostru. În primii noştri ani de viaţă, noi construim fundaţia pentru viaţa noastră. Nu putem spune că lucruri la care nu ne-am gândit apar din senin, pentru că noi nu ne putem aduce aminte totul. Nu avem acces la tot ce este în mintea noastră.
Cum văd eu lucrurile, gândurile noastre creează realitatea şi dacă nouă nu ne place ce vedem trebuie să ne uităm puţin în oglindă şi să ne dăm seama unde greşim şi ce trebuie schimbat. Am trăit mai bine de 25 de ani gândindu-mă că eu nu am control asupra vieţii mele şi că tot ce se întâmplă în lumea asta şi în viata mea e haotic. Şi atât timp cât am gândit aşa, aşa a fost. Nu suntem învăţaţi să ne purificăm gândurile. Majoritatea oamenilor nu au idee ce înseamnă lucrul acesta şi cât de important e să te concentrezi doar asupra lucrurilor pe care vrei să le ai în viaţa ta. Nu ne cunoaştem pe noi înşine. Habar nu avem cine suntem şi de ce suntem în stare şi din această cauză ne gândim că suntem victime şi că nu avem control asupra propriei noastre vieţi.

-    Ce rol are fiecare persoană întâlnită în viaţa noastră? Acel rol pe care îl lăsăm să aibă? Este predestinată această întâlnire?

Depinde cum privim lucrurile. Totul ţine de atitudinea noastră. Cartea mea preferată e Tao Te Ching, scrisa de Lao Tzu acum mai bine de 2500 de ani. Şi în aceasta carte frumoasă, el vorbeşte despre asta. Cum fiecare persoană, bună sau rea, îţi este ba profesor, ba student. Omul bun este profesorul omului rău şi omul rău este lecţia omului bun. Dacă reuşeşti să priveşti fiecare persoană care vine în viaţa ta, în acest mod, ai să ai foarte multe de câştigat şi ai să înţelegi că fiecare persoană, bună sau rea, are ceva să te înveţe :) Şi da, cred că fiecare persoană pe care o întâlneşti, o întâlneşti pentru că trebuie şi pentru că are o lecţie pentru tine... ceva ce tu trebuie să înveţi.

-    Ce caut eu în viaţa mea? Gândul apare când suntem aglomeraţi, sufocaţi, hărţuiţi de cotidian şi ne simţim copleşiţi. Cum ne facem loc în propria viaţă?

Ne facem loc făcându-ne loc... Renunţând la obiceiuri toxice ca bârfa sau la relaţii care nu duc nicăieri... Ne facem loc petrecând mai mult timp cu noi înşine. Lăsând puţin la o parte nevoia asta nebună de a ne plânge şi de a vorbi în permanenţă despre problemele noastre şi problemele cu care se confruntă toată planeta. Trebuie să învăţăm să trăim viaţa pentru noi şi nu pentru alţii şi trebuie să învăţăm să preţuim lucrurile simple, pentru că acolo vom reuşi să găsim liniştea şi pacea de care avem cu toţii nevoie...

- Ni s-a întâmplat de multe ori să constatăm că un rău se dovedeşte a fi un bine. Ce s-a schimbat: percepţia, cursul vieţii, momentul, noi?

Un lucru fascinant se întâmplă în momentul în care noi ne schimbăm modul de gândire... toată lumea parcă se schimba cu noi. Lumea din jur e oglinda noastră. Îi vedem pe cei din jur cum ne vedem pe noi înşine şi dacă noi ne schimbăm percepţia pe care o avem despre noi înşine, şi lumea din jur se va schimba odată cu noi. E magic!

-    Care trebuie să ne fie atitudinea în faţa răului care se manifestă prin oameni, prin atitudini de neînţeles, prin gesturi negative gratuite?

Este un citat de la Plato foarte frumos care vorbeşte despre asta: „Be kind, for everyone you meet is fighting a hard battle“. Dacă suntem răi cu alţii e pentru că suntem răi cu noi înşine. Când nu ştii cine eşti, încotro te îndrepţi şi când percepi lumea în care trăieşti ca fiind ostilă şi rea, stai în defensivă. Cauţi să te protejezi de rău şi cauţi să ataci. Toată lumea pare să fie inamicul tău, duşmanul tău... Şi e trist pentru că singurul nostru duşman suntem noi înşine şi luptându-ne cu alţii, noi ne luptăm cu propria noastra persoană.

Dacă te iubeşti pe tine însăţi şi dacă eşti împăcat cu propria ta persoană şi cu viaţa ta, indiferent de cât de mulţi oameni răi vei întâlni şi indiferent de cât de multe rele ţi se vor întâmpla, ai să ştii cum să le transformi în ceva bun.

E foarte important să accepţi ce ţi se întâmplă, să nu te împotriveşti răului pentru că luptând rău cu rău creezi mai mult rău. Şi e foarte important să cauţi să înveţi din tot ce ţi se întâmplă, pentru că dacă reuşeşti să faci asta, ai să devii o persoană foarte frumoasă, pe interior şi pe exterior, şi foarte înţeleaptă. Şi lumea are nevoie de oameni de genul acesta :)

-    Cât ne costă să fim buni, cât ne costă să fim răi?

Nu ne costă nimic să fim buni, dar ne costă foarte mult să fim răi. Cu cât suntem mai răi, cu atât devenim mai urâţi, pe interior şi pe exterior... Răutatea creează foarte mult stres, frică... şi ne îndepărtează unii de alţii. Nu ne costă nimic să fim buni şi de asta ar trebui să învăţăm să fim mai buni, cu noi şi cu lumea din jur. Am fi cu toţii mult mai fericiţi şi lumea în care trăim ar deveni şi ea mult mai frumoasă.

-    Cum să acceptăm că „facerea de bine“ ne aduce mai mult rău?

În momentul în care începem să ne asumăm responsabilitate pentru propriile noastre gânduri, trăiri interioare şi pentru propria noastră viaţă. cred că începem să înţelegem că „facerea de bine“ ne face nou rău în final...

-    Ce măsură trebuie să aplicăm în privinţa noastră, în primul rând? Să ne fim cei mai îngăduitori prieteni sau cei mai atenţi critici?

Cum spunem noi în România? Vorba dulce mult aduce, nu? Cu cât ne criticăm mai mult, cu atât devenim mai răutăcioşi şi în loc să ne concentrăm pe lucrurile frumoase pe care le facem, pe punctele noastre forte, ne concentram pe slăbiciunile noastre... Şi începem să ne îndoim de capacităţile noastre, începem să ne comparăm cu cei din jur şi în loc să ne trăim viaţa, stagnăm... Eu sunt cel mai mare critic al meu, dar învăţ să renunţ la critică şi să mă încurajez în tot ceea ce fac. Să vorbesc cu mine cum i-aş vorbi unui prieten foarte bun... Critica ne îndepărtează de noi şi de cei din jur, iar îngăduinţa, iubirea, aprecierile şi încurajările ne apropie.

-    Unde trebuie fixat standardul de evaluare? Cât de sus trebuie fixată stacheta evoluţiei?

Nu ştiu dacă este un punct anume până unde trebuie să evoluăm. Cred eu că important e să evoluăm fără a fi preocupaţi cât de repede o facem şi cât de departe vrem să ajungem... Important e să ne mişcăm, să îndrăznim să păşim în necunoscut şi să căutăm să fim azi mai buni decât eram ieri.

-    Trăim prin ceilalţi sau trăim pentru noi?

Totul începe cu noi. Trăim pentru noi, dar în acelaşi timp trăim şi prin ceilalţi... Suntem toţi o familie... Dacă mergi pe Lună şi te uiţi la planeta noastră îţi dai seama că suntem cu toţii o mare familie, uniţi, sau cel putin aşa ar trebui să fie... We are all ONE.

-    Dacă ne simţim nefericiţi fără motiv, cum detectăm problema care ne împiedică să ne bucurăm de viaţă?

Totul începe cu tine. Dacă sunt probleme în viaţa ta şi dacă eşti nefericit oriunde mergi, e evident că ceva trebuie schimbat... şi nu e mediul înconjurător ce trebuie să se schimbe, ci TU! Dacă înveţi să îţi asumi responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în viaţa ta, ai să ai foarte multe de câştigat şi ai să ştii cum să transformi ceva urât într-o experienţă frumoasă.



15 LUCRURI LA CARE TREBUIE SĂ RENUNŢI PENTRU A FI FERICIT
1. Renunţă la nevoia de a avea întotdeauna dreptate

Multe persoane nu suportă ideea de a greşi şi îşi doresc să aibă întotdeauna dreptate, chiar şi cu riscul de a încheia o relaţie minunată sau provocând mult stres şi durere, pentru ei şi pentru alţii. Pur şi simplu nu merită. Oricând simţi nevoia “urgentă” de a sări într-o discuţie despre cine are dreptate şi cine greşeşte, întreabă-te următorul lucru: „Prefer să am dreptate sau prefer să fiu o persoană blândă?“. Ce câştig dintr-un conflict verbal, în urma căruia cel din faţa mea părăseşte „scena“ cu un gust amar şi un sentiment de dezamăgire?
2. Renunţă la nevoia pentru control

Fii dispus să renunţi la nevoia de a controla întotdeauna tot ce se întâmplă cu tine şi cu cei din jurul tău: situaţii, evenimente, oameni etc. Indiferent că sunt persoane dragi, colegi de muncă sau pur şi simplu străini pe care îi întâlneşti pe stradă, permite-le să existe. Permite tuturor lucrurilor şi persoanelor să fie exact aşa cum sunt şi o să vezi ce bine te vei simţi. „Lăsând lucrurile să fie, totul va curge lin, aşa cum trebuie“, spunea Lao Tzu.
3. Renunţă la vină
Renunţă la nevoia ta de a da vina pe alte persoane pentru ceea ce ai sau nu ai, pentru ceea ce simţi sau nu simţi. Încetează să renunţi la puterile tale şi începe să îţi asumi responsabilitatea pentru viaţa ta.
4. Renunţă la auto-înfrângere

Câţi oameni se rănesc singuri din cauza mentalităţii lor negative, poluate şi a auto-înfrângerii repetitive? Nu crede tot ceea ce îţi spune mintea, în special dacă este ceva negativ şi care te auto-distruge. Eşti mai bun de atât. „Mintea este un instrument superb dacă este folosit aşa cum trebuie. Totuşi, folosită în mod greşit, devine foarte distructivă“, spunea Eckhart Tolle.
5. Renunţă la convingerile tale limitate
Renunţă la convingerile tale despre ceea ce poţi sau nu poţi face, despre ceea ce este posibil sau imposibil. De acum înainte nu o să mai permiţi convingerilor tale limitate să te ţină captiv. Deschide-ţi aripile şi zboară! „O convingere nu este o idee deţinută de minte, este o idee care ţine mintea“, spunea Elly Roselle.
6. Renunţă să te mai plângi
Renunţă la nevoia ta constantă de a te plânge despre acele multe, multe, multe lucruri, oameni, situaţii, evenimente care te fac nefericit, trist şi depresiv. Nimeni nu te poate face nefericit, nicio situaţie nu te poate face trist decât dacă îi permiţi. Nu situaţia care declanşează acele sentimente este de vină, ci modul în care alegi să le priveşti. Nu subestima niciodată puterea gândirii pozitive.
7. Renunţă la luxul de a critica
Renunţă la nevoia de a critica lucruri, evenimente sau oameni care sunt diferiţi faţă de tine. Cu toţii suntem diferiţi, şi totuşi cu toţii suntem la fel. Toţi vrem să fim fericiţi, toţi vrem să iubim şi să fim iubiţi şi toţi vrem să fim înţeleşi. Cu toţii vrem ceva, şi ceva este dorit de noi toţi.
8. Renunţă la nevoia de a impresiona celelalte persoane

Încetează să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti doar ca ceilalţi să te placă. Lucrurile nu funcţionează aşa. În momentul în care încetezi să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti, momentul în care renunţi la toate măştile tale, momentul în care te accepţi cu adevărat, o să descoperi că oamenii se simt atraşi de tine, fără a depune niciun  efort pentru asta.
9. Renunţă la ideea de a te opune schimbării
Schimbarea este bună. Schimbarea te va ajuta să mergi de la A la B. Schimbarea te va ajuta să faci îmbunătăţiri în viaţa ta şi în viaţa celor din jurul tău. „Urmăreşte fericirea şi Universul va deschide uşile pentru tine acolo unde nu existau decât pereţi“, spunea Joseph Campbell.
10. Renunţă la etichetare
Încetează să etichetezi acele persoane, lucruri şi evenimente pe care nu le înţelegi ca fiind ciudate şi diferite şi încearcă să îţi deschizi mintea, puţin câte puţin. Minţile funcţionează doar atunci când sunt deschise. „Forma cea mai înaltă de ignoranţă este atunci când respingi ceva despre care nu ştii nimic“, spunea Wayne Dyer.

11. Renunţă la temerile tale
Frica este doar o iluzie, nu există, tu ai creat-o. Totul este în mintea ta. Dacă vei corecta interiorul, exteriorul va fi exact aşa cum trebuie. „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica însăşi“, spunea Franklin D. Roosevelt.
12. Renunţă la scuze
De multe ori ne limităm din cauza numeroaselor scuze pe care le folosim. În loc să creştem şi să lucrăm la a ne îmbunătăţi viaţa şi spiritul, rămânem blocaţi, minţindu-ne singuri, folosind tot felul de scuze, scuze care în 99,9% din cazuri nu sunt reale.
13. Renunţă la trecut
Este greu. Se ştie. În special atunci când trecutul arată mult mai bine decât prezentul şi viitorul pare atât de înfricoşător, însă trebuie să iei în calcul faptul că momentul prezent este tot ceea ce ai şi tot ce o să ai vreodată. Trecutul după care tânjeşti, trecutul la care visezi, a fost ignorat de tine atunci când a fost prezent. Încetează să te mai păcăleşti singur. Fii prezent în tot ceea ce faci şi bucură-te de viaţă. Până la urmă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. E bine să ai o viziune clară asupra viitorului, pregăteşte-te, dar întotdeauna fii în prezent.
14. Renunţă la ataşament
Acesta este un concept care pentru mulţi dintre noi este greu de înţeles, însă nu este ceva imposibil. Devii din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului şi cu mult antrenament. Momentul în care te detaşezi de toate lucrurile, devii atât de liniştit, tolerant, blând şi seren. O să ajungi într-un loc în care o să fii capabil să înţelegi toate acele lucruri fără a mai suferi. O stare dincolo de cuvinte.
15. Renunţă să îţi trăieşti viaţa în funcţie de aşteptările celorlalţi
Mult prea multe persoane trăiesc o viaţă care nu le aparţine pentru a o putea trăi. Îşi trăiesc vieţile în funcţie de ceea ce cred alţii că este bine pentru ei, trăiesc viaţa în funcţie de ceea ce spun părinţii că este mai bun pentru ei, în funcţie de ce zic prietenii, duşmanii şi profesorii lor că este bine pentru ei. Aceste persoane îşi ignoră vocea interioară, chemarea interioară. Sunt atât de ocupaţi făcându-le pe plac celorlalţi, încât pierd controlul asupra propriilor vieţi. Uită ceea ce îi face fericiţi, ce îşi doresc, ce au nevoie şi eventual uită cine sunt cu adevărat. Ai o singură viaţă, trebuie să o trăieşti, să o deţii şi în special să nu laşi părerile altora să te împiedice în drumul tău.

Sursa: Sanziana Ionescu