- Așa glăsuiește o legendă, consemnată de prof. Grațian Jucan în lucrarea sa „Câmpulung Moldovenesc - Vatra folclorică" (București,1975). Legenda spune că dintre toți cei care și-au încercat puterile în lupta cu balaurul doar haiducul Hălăuceanu i-a venit fiarei de hac. Răsplata sa au fost libertatea și pământuri iar căutând apoi o fată și un loc în care să se așeze, a ajuns și în ținutul unde astăzi e orașul, exclamând cu sinceră uimire: „O, ce câmp lung!" Ținut de legende și meleag pitoresc, înconjurat de codrii de brad și molid, Câmpulungul Moldovenesc are o istorie îndelungată, care începe cel puțin odată cu întemeierea Moldovei. „Voievodatul Câmpulungului a fost, după tradiție, primul centru al descălecătorilor din țara vlahilor de peste munți", afirma Dimitrie Onciul. Monumentul statuar “Dragoş Vodă şi Zimbrul” De aici, cât și din alte surse, Teodor Balan conchide că ”Voievodatul câmpulungean a fost primul centru politic al descălecătorilor maramureșeni, întemeiat fiind de Dragoș Vodă odată cu Principatul Moldovei”. Prima mențiune scrisă, cunoscută până acum, despre Câmpulungul Moldovenesc datează din 14 aprilie 1411, din vremea lui Alexandru cel Bun, prin care Mănăstirea Moldoviței primea satul Vama, „mai jos de Câmpulung”. Ocolul Câmpulungului Moldovenesc apare frecvent în documentele epocii, în hrisoave și urice din vremea lui Ștefan cel Mare, Bogdan cel Chior ori Petru Rareș, ce dăruiesc mănăstirilor munți și văi din ținutul ocolului. Între anii 1532-1537, Petru Rareș a ridicat pe valea Moldoviței, la Vatra Moldoviței, frumoasa mănăstire - monument istoric și de artă - deosebit de atrăgător prin arhitectura și pictura lui. Tot prin Câmpulung Moldovenesc trece în anul 1541, venind din Transilvania, Petru Rareș, așa cum arată cronicarul Grigore Ureche ”… Pătru Vodă … s-au întors de la Bistrița, fără de nici o zminteală și trecând muntele au ieșit la Câmpul Lung”. În același an, voievodul a ridicat în Poiana Sihăstriei de la poalele Rarăului, o mănăstire din lemn, mutată mai târziu, după anexarea Bucovinei, dincolo de Rarău, spre Chiril, unde se află și astăzi. Dimitrie Cantemir în opera sa „Descrierea Moldovei” (1716) amintește de „Ocolul Câmpulungului”, care constituia un fel de republică, compusă din 15 sate, cu legi și judecătorii proprii: „Cele ce am spus mai sus despre supușii Moldovei nu trebuie să se aplice țăranilor din trei ținuturi ale Moldovei, care, este drept, nu sunt nobili, totuși nu ascultă de nici un boier și alcătuiesc un fel de republică. Primul este Câmpulungul din ținutul Sucevei, încins de un lanț neîntrerupt de munți foarte înalți. Cuprinde cam cincisprezece sate, care toate își au legi și judecători proprii. Uneori primesc și doi vornici trimiși de domn, dar nu rareori, dacă aceștia jignesc pe țărani, îi izgonesc, bizuindu-se pe acele mijloace de apărare pe care li le-a dat natura.” Același lucru îl subliniază și Mihai Eminescu într-un articol: „Celula constituitivă a vechilor sate române este republica țărănească, precum s-a păstrat mult timp la Câmpulung (în Bucovina) și la Vrancea.” În 1717 Mihai Vodă Racoviță a poposit și el în zona Câmpulungului, ridicând la Vama un monument numit până astăzi „Stâlpul lui Voda”, în amintirea victoriei asupra trupelor austriece. Monumentul este un monolit în formă de columnă pătrată, de 3 metri înălțime, cu o pălărie piramidală de piatră așezată pe creștet. Pe pereții monumentului sunt gravate în vechea limbă românească, cu litere chirilice, faptele campaniilor sale victorioase. Autonomia Ocolului Câmpulung rezulta la acea vreme din privilegiul locuitorilor de a-și ierna fără plată oile pe moșiile mănăstirești și boierești, din scutirile vamale pentru comerț (de exemplu taxa vinăritului), din scutirile de a da cai de olac și de-a plăti bir la întemeierea unei noi gospodării. Conținutul drepturilor, privilegiilor și scutirile de care se bucurau rezultau fie din obiceiul pământului, fie din cărțile domnești cu privilegii pentru locuitorii Câmpulungului. Cartea domnească din 18 august 1747 a lui Grigore Alexandru Ghica spunea: „Am înnoit și întărit tuturor câmpulungenilor toate drepturile ce le-au avut de la domnia mea și de la naintașii noștri cu cărți domnești, întâi pentru vama … să nu plătească vamă pentru vitele lor, al doilea pentru mortasipie … al treilea pentru oamenii domnești …. al patrule pentru strânsul banilor și pentru gorștină, al cincile pentru iernatul oilor … să fie volnici a le paște pe a oricui moșie … al șasele pentru vinul ce-l vor aduce din gios de la Odobești … să nu plătească tult sau 22 bani și jumătate pentru un vas și 12 bani starostelui, nici pârcălabului ... .” Întreaga obște de ocol a Câmpulungului Moldovenesc era considerată o „cetate de drum”, menită să asigure apărarea Moldovei la trecători. Pentru acest serviciu, domnitorii țării continuau să reînnoiască la fiecare schimbare de domnie privilegiile câmpulungenilor ce asigurau acea autonomie largă, echivalentă cu privilegiile unei republici stăpână pe propria-i organizare interioară și care avea dreptul de a trimite solii ei proprii, nu numai la cetatea Bistriței (și ea cu organizație proprie), ci chiar la domnii Moldovei, ca de la stat la stat. În istoria zonei s-au petrecut și alte evenimente cu implicații pentru destinele Moldovei. Alexandru Lăpușneanu a trecut cu oștile spre Transilvania în 1556-1557, iar în vremea lui Gheorghe Ștefan (1653-1658), s-a dat în aceste locuri o luptă între oastea moldoveană și armata nobilimii transilvănene. În secolul al XVII-lea, când polonezii ocupă vremelnic nordul Moldovei, în Câmpulung și-a avut reședința unul dintre comandanții armatei polone. La 1766 numărul locuitorilor Ocolului se ridica la 922 de familii, din care 377 în Câmpulungul propriu-zis. Etapa ocupației austriece începe de fapt în anul 1774, când trupele habsburgice ocupă nord-vestul Moldovei în momentul în care armatele rusești se retrăseseră, iar Turcia ieșise slăbită în urma războiului de 6 ani (1768-1774). Între 1775-1918, ceea ce mai rămăsese din Ocolul Câmpulungului parcurge mai multe etape distincte: perioada de administrație militară (1775-1786), perioada încorporării părții de nord a Moldovei la cercul administrativ teritorial al Galiției (1786-1848) și perioada în care Bucovina este recunoscută ca ducat autonom al imperiului, și în care, pe fondul politicii habsburgice de exploatare economică, socială și națională, se declanșează lupta patrioților români din aceste teritorii pentru a-și păstra ființa națională (1848-1918). La 12 octombrie 1777, toată populația este chemată să depună jurământul de credință către împărat. Inițial, întreaga Bucovină, deci și ținutul Câmpulungului Moldovenesc (porțiunea rămasă peste graniță), a fost sub administrație militară. Primul guvernator militar după ocupația din 1775, a fost generalul Gabriel Freiheer von Splény până în anul 1779; îl urmează generalul baron Karl von Ensenberg, până în noiembrie 1786, când Bucovina trece sub administrație civilă, el fiind încorporat guvernământului civil din Liov - centrul administrativ al Galiției, ca al nouăsprezecelea cerc al acestei provincii. Evenimentul s-a petrecut după ce împăratul Iosif al II-lea vizitase a doua oară Bucovina între 24-27 iulie 1786. Această măsură a nemulțumit profund populația autohtonă, fapt care a ajuns până la guvernul central din Viena, astfel că la 27 septembrie 1790 se publică o declarație în care se afirmă că unirea din 1786, făcută numai cu intenția de a simplifica administrația publică, nu mai poate dăinui din cauza deosebirilor de limbă, obiceiuri și datini, și în consecință, se hotărăște ca Bucovina să nu mai fie socotită parte integrată a Galiției, dar totuși, pentru ușurință, administrația să rămână mai departe în jurisdicția administrativă a Galiției. Românii din Bucovina, prin această alipire care va dura 62 de ani, sunt supuși unor măsuri de slavizare, având de înfruntat acum doi adversari. Totalitatea funcționarilor aduși sub administrația guvernului din Liov au fost străini. Dintre cei nouă șefi ai administrației locale până în 1849, numai primul a fost român, boierul Vasile Balș. Dominația austriacă aduce pe aceste locuri și populație germană, „țipteri” din comitatul Zips, din care mulți se stabilesc aici: în 1805 la Pojorâta și Fundu Moldovei (Luisenthal), în 1808 la Prisaca Dornei, în 1809 la Dragoșa și Valea Stânei lângă Frumosu. Cea mai mare parte dintre țipteri s-au repatriat în Germania, în ajunul celui de-al II-lea război mondial. În dezvoltarea sa, Câmpulungul Moldovenesc a cunoscut mai multe faze, de la întemeiere și până în secolul al XV-lea, când s-au pus bazele acestei așezări, pe Valea Caselor (de unde și denumirea de Capu Satului), apoi s-a întins spre vest, mutându-și centrul din Capu Satului în actualul centru al orașului. Din secolul al XV-lea așezarea se întinde tot mai mult pe râul Moldova și pe văile afluenților, când vine populație și din Ardeal, întemeindu-se târgul Câmpulung. Din 1775 până la 1888, Câmpulungul Moldovenesc se întinde spre Deia, Runc, Izvorul Alb, Valea Seaca, Sâhla. În momentul instaurării stăpânirii habsburgice, Câmpulungul parcurgea un ultim stadiu în devenirea sa ca târg, iar atunci, când în 1794 Curtea de la Viena acorda acestei așezări rangul de târg, se recunoștea de drept ceea ce exista de fapt. Momentul acordării autonomiei Bucovinei reprezintă o recunoaștere a puternicei unități culturale românești, păstrată de multe veacuri și adeverită chiar de împăratul Frantz Joseph I, care, fixându-i stema prin diploma din 9 decembrie 1862, precizează: „ ... parte din vechea Dacie, țara aceasta numită în timpul stăpânirii domnilor Moldovei Țara de Sus … apoi Bucovina …, locuită de daci și apoi de colonii lui Traian …, a fost străbătută în timpul migrației popoarelor de goți, gepizi, huni, avari, unguri, tătari și încă alte neamuri care n-au lăsat după ei decât urmele groazei și distrugerii. În timp de aproape un mileniu de asemenea situație a trebuit ca poporul autohton să-și salveze viața, obiceiurile și limba.” În 1866, administrația austriacă ridică așezarea la rangul de oraș. De la sfârșitul secolului al XIX-lea Câmpulungul Moldovenesc a fost legat de firul de cale ferată Dărmănești – Câmpulung – Vatra Dornei, iar mult mai târziu, în 1938, s-a inaugurat linia ferată Vatra Dornei – Cluj pe la Ilva Mică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spre 1875, se intensifică lupta necontenită a românilor, ca răspuns dat administrației austriece care pregătea intense manifestări pentru a celebra o sută de ani de la anexare. Pe acest fond se situează acțiunile intelectualilor progresiști, care militează pentru afirmarea elementelor românești rămase nealterate de-a lungul vremii. În perioada 1888-1918, orașul a cunoscut o evoluție puternică, fiind influențat de construirea căii ferate principale și a celor doua ramificații: una de la Vama spre Moldovița și alta de la Pojorâta spre Fundu Moldovei, când se construiesc numeroase fabrici de cherestea pentru prelucrarea materialului lemnos. Tot acum, s-a început exploatarea subsolului comunei Fundu Moldovei, extrăgându-se minereuri de fier, cupru, plumb, zinc și s-a construit o turnătorie la Prisaca Dornei. Primul război mondial dă un nou impuls luptei naționale a românilor din Bucovina, în condițiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, trecând hotărât la înfăptuirea idealului de secole: unitatea națională. Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, la care participă și numeroși bucovineni, consfințește hotărârea luată la Cernăuți, în data de 28 noiembrie 1918, împlinirea idealului de unitate a tuturor românilor. Pentru realizarea acestui deziderat, au avut loc acțiuni pregătitoare în toate așezările zonei. Cităm în acest sens un fragment din Raportul asupra adunării naționale ținute la Fundu Moldovei la 8 noiembrie (stil nou) 1918: „... conform Constituantei țării Bucovinei … precum și adunării naționale districtuale din Câmpulung din 4 noiembrie 1918 stil nou … s-a conchiemat pe ziua de 8 noiembrie stil nou adunarea națională a poporului din această comună." Perioada ce a urmat Marii Uniri din 1918 constituie pentru dezvoltarea zonei o epocă de puternic avânt, reconstruindu-se din temelii ceea ce distrusese primul război mondial, urmele luptelor putînd fi văzute și astăzi în pădurile obcinilor Feredeului și Mestecănișului. Prin legea de unificare administrativă adoptată la 14 iunie 1925, Bucovina a fost împărțită în 5 județe: Cernăuți, Câmpulung, Rădăuți, Storojeneț și Suceava, această situație menținându-se până la 28 iunie 1940, când partea sa de nord a trecut sub administrație sovietică. Între 1925 și 1950, județul Câmpulung, cel mai întins ca suprafață din Bucovina, a avut următoarea împărțire administrativă: una comună urbană – reședință: Câmpulung; trei comune urbane - nereședință: Gura Humorului, Vatra Dornei și Vama; 39 comune rurale repartizate în trei plase (plasa Moldova cu 13 comune rurale cu reședința la Câmpulung, plasa Dorna – cu 11 comune rurale cu reședința la Vatra Dornei și plasa Humorul cu 15 comune rurale cu reședința la Gura Humorului).
Dorinta de pastrare a datinilor, obiceiurilor, porturilor populare sau a simbolurilor ce au contribuit la intregirea istoriei culturale romanesti reprezinta un stil de viata in Bucovina. In mijlocul acestei regiuni, renumite pentru frumusetea manastirilor aflate in patrimoniul UNESCO si vizitate de mii de turisti straini, se afla o casa ce adaposteste o colectie unica.
Este vorba de Muzeul Lingurilor din Campulung Moldovenesc, aflat in fosta casa a profesorului de istorie Ion Tugui, casa ce se afla acum in grija descendentilor, mai exact sub obladuirea familie Mateescu. Casa-muzeu profesor Ion Tugui este unica in lume si adaposteste peste 6000 de exemplare de diverse marimi, utilizari, forme, din cele mai diferite specii de lemn, rostuite de mesteri din tara si din intreaga lume. Profesorul Ion Tugui a colectionat, studiat, catalogat si expus mii de linguri de lemn, de la cele obisnuite la noi in tara (din plop, tei) pana la unele din specii exotice, cum ar fi lemnul de lamai, smochin sau ginko bilona. Colectia cuprinde linguri de uz comun dar si cu utilizari foarte specializate, aici amintind lingura pentru grosciorit (folosita la stana), lingura pentru alesul icrelor (folosita in pastravarii) sau lingura pentru fructe de padure. Fiecare stativ, care cuprinde cate zece obiecte artizanale, este insotit de cate un biletel, in care se specifica vechimea lingurilor, locurile de provenienta si, dupa caz, posesorul.
Cele mai exotice linguri care si-au gasit adapost in casa din Campulung provin din Noua Zeelanda, Madagascar, SUA, Mexic, Japonia, China, Tanzania, Pakistan sau din mai multe regiuni din Africa. O parte a lingurilor provenite din strainatate a fost trimisa de turistii care au vizitat colectia sau au facut schimb cu profesorul colectionar. Colectia, este mentionata in Ghidul national al colectionarilor si este inclusa in patrimoniul cultural national.
Aranjarea lingurilor in colectie nu este deloc intamplatoare. Banalele obiecte utilitare, realizeaza, prin modul de aranjare, o incursiune in timp, prin istorie, punand in valoare traditiile si arta romaneasca. Linguri utilitare si artizanale sunt aranjate cu gust si inspiratie, surprinzand momente ale istoriei incepand de la Decebal si Traian. Un loc aparte in cadrul colectiei ocupa lingurile de la stani, care au dimensiuni de la cele mai obisnuite pana la “gigantice”. Se regasesc linguri folosite in toate activitatile de la stana, precum linguri de dimensiuni impresionante, utilizate in prepararea mustului din fructe de padure.
Privite dintr-un alt punct de vedere, lingurile caracterizeaza diverse trasaturi umane sau momente din viata omului. La nivelul superior al casei se afla lingurile pentru barbati cu femei cicalitoare, in fapt, niste linguri ce au atasate mai multe inele din lemn. in conceptia artistului care le-a realizat, barbatul suna din lingura agitand-o la nevasta cicalitoare, pentru ca aceasta sa-l lase sa manance linistit. In apropierea acestora, pe acelasi perete, se afla lingurile calicilor si ale avarilor, linguri mai plate cu care se poate lua foarte putina mancare.
Colectia mai cuprinde: linguroaie, verzoburi, jintuitoare, cause sau caupuri. Unele au coada impletita in opt, altele in sase ori in patru, iar altele au ornamente ce reprezinta cerbi, coarne de cerb, cocosi, pesti, cozi de peste sau serpi. Muzeul cuprinde si o colectie de stergare (peste 500 exemplare), cusaturi, ceramica si numismatica.
Articolul a fost scris de Sorin Badea si nu poate fi preluat decat in urma unui acord obtinut din partea acestuia. Articolul face parte din campania “Descopera Romania” si poate fi gasit atat la Descoperi.info, cat si la Descopera.org.
