• Delicatesele
culinare din alte ţări, pe bază de insecte, ouă stricate şi peşti otrăvitori, ne
taie pofta de mîncare
Arta culinară e diferită de la o cultură la alta, fie că e vorba de ţări diferite sau de epoci diferite. Într-un fel mîncau romanii şi egiptenii din antichitate, altfel ne alimentăm azi. Anumite feluri de mîncare s-au perpetuat de-a lungul mileniilor, altele au dispărut. Au apărut însă meniuri noi, din cele mai năstruşnice ingrediente. Unele popoare preferă doar gastronomia lor şi acceptă cu greu orice alt fel de mîncare. De pildă, străinii înghit cu noduri piftia, sîngeretele şi tochiturile mioritice, iar noi nici nu concepem să ne atingem de preparatele asiatice pe bază de gîndaci, cîini sau viermi. Reţetele culinare ale lumii sînt foarte diverse. Iată-le pe cele mai ciudate.
Supă de bufniţă sau din cuib de rîndunică
Supa de brînză Kasessuppe este o reţetă tradiţională germană, în care brînza e topită în apă alături de ciuperci şi diferite legume. Dar britanicii adaugă şi bere, mai ales de Crăciun. Australienii şi malaiezienii se dau în vînt după supa de cîine, un fel de mîncare inventat de asiatici. Carnea tranşată în felii mărunte este servită alături de o supă de legume şi condimente, din care nu lipsesc ceapa verde, usturoiul şi ghimbirul. Supa de bufniţă este o delicatesă chinezească. Dar chinezii prepară supe nu doar din păsări ciudate, ci şi din cuibul lor. Supa din cuib de pasăre, supranumită şi „caviarul estului“, se obţine din locuinţa unei anumite specii de rîndunică, care îşi construieşte cuibul cu multă salivă proprie. Rezultă o supă gelatinoasă, cu gust deosebit şi foarte scumpă, deoarece cuiburile se recoltează greu, numai din peşteri. În China şi Thailanda, se mănîncă supă de liliac. Zburătoarele sînt fierte în lapte de nucă de cocos, cu legume şi condimente foarte picante. Liliacul este băgat în cratiţă de viu, iar capul este considerat cea mai gustoasă componentă a supei. Tiet Canh este o supă din sînge proaspăt de raţă, pipote de gîscă sau orice altă carne fin tăiată, sos de peşte, alune şi mirodenii. În Vietnam, această mîncare se serveşte la micul dejun, datorită conţinutului ridicat de proteine. Chinezii prepară supa de crocodil astfel: se fierbe carnea de crocodil în supă de pui timp de jumătate de oră, apoi se face un sos din făină, unt, usturoi, lapte, vin alb. Se agită şi se fierbe totul din nou. Se condimentează cu nucşoară, sare şi piper, se trece prin blender şi se fierbe din nou. Chinezii sînt de părere că această supă îmbunătăţeşte performanţele sportivilor, care devin ageri ca nişte crocodili şi rezistenţi sub apă. Şi celor care suferă de emfizem pulmonar li se prescrie supă de crocodil.
Peşti putreziţi, delicatese scandinave
Fugu este un preparat tradiţional la mare căutare în Japonia. Cei ce comandă la restaurant aşa ceva trebuie să semneze un contract prin care îşi asumă răspunderea dacă păţesc ceva. Aceasta deoarece fugu se prepară din carnea unui peşte ale cărui organe conţin o doză de toxine letală pentru om, otrava fiind de 1.200 de ori mai puternică decît cianura, consumatorul murind lent şi sufocat. Dar dacă peştele e preparat de un maestru bucătar autorizat, veţi rămîne în viaţă. Circa 300 de japonezi mor din cauza preparării inadecvate a peştelui mortal. În Yucatan se mănîncă un sos de peşte fermentat cu suc de lămîie şi chilli. Nimeni nu mănîncă intestine de peşte, în afară de filipinezi. Acestea se servesc crude, asezonate cu ou fiert, felii de ceapă şi condimente. În Islanda se mănîncă Hakarl. Adică, se ia carne de rechin şi se lasă la fermentat timp de 5 luni. Încă din timpul vikingilor, carnea de rechin era un deliciu, mai ales cea a unei specii otrăvitoare. Eschimoşii mănîncă cu plăcere capete de somon putrezite. Peştele este îngropat în pămînt înfăşurat în iarbă. După două luni, oasele aproape dispar. Ceva asemănător găsim şi în bucătăria tradiţională norvegiană: păstrăvul fermentat. Peştele se lasă cîteva luni în camere răcoroase plutind în apă, cu puţină sare şi zahăr. Se serveşte cu pîine, fasole galbenă şi alcool tare.
Creveţi beţi şi meduze
Meduzele stau la baza unui fel de mîncare foarte apreciat, care seamănă la textură cu ciupercile albe şi are o valoare nutriţională ridicată. Animalele se fierb în apă cu sare pentru a reduce efectul toxinelor. Carnea de meduză este benefică pentru cei cu o dietă săracă în iod, pentru normalizarea presiunii şi fluxului sanguin sau pentru cei ce suferă de astm. Ikizukuri este o mîncare cu specific japonez bazată pe carne crudă de peşte şi fructe de mare vii, octopus, crevete şi crustacee. Cheia succesului acestui meniu e ca fructele de mare să fie foarte proaspete. În China, se mănîncă şi creveţi vii, îmbibaţi într-un lichior puternic numit Baiju, pentru a face preparatul mai apetisant. Coreenii preferă caracatiţa vie. Această specialitate poartă numele de Sannakji, iar caracatiţa este adusă la masă vie, cît încă mai dă din tentacule. Uneori, este servită întreagă. Guinlinggao este numele unui jeleu din carapace de ţestoasă, foarte apreciat în bucătăria asiatică, dar şi în medicina tradiţională chineză, pentru tratarea bolilor infecţioase. Se serveşte asortat cu Ginseng. Există delicatese culinare din carne de iguană. În Mexic, acest animal de companie e consumat ca leac în caz de gripă, răceală şi impotenţă. Tot la asiatici, putem să găsim la restaurant melci de mare în sos. Este vorba de specia numită rapană, o moluscă întîlnită pe fundul mărilor. Melcii de mare sînt bogaţi în proteine şi conţin foarte puţină grăsime.
Hrana care mişcă
Mîncarea
vie este considerată tabu pentru multe culturi. Creierul viu de maimuţă este
unul din ele. Creierul de porc nu e o ciudăţenie pentru români, dar americanii
nici nu pot să conceapă să mănînce aşa ceva. În restaurantele cu specific
cambodgian este servit crud, cu frunze proaspete de salată, piper şi zeamă de
lămîie. În sudul SUA, găsim creier de veveriţă şi, uneori, veveriţă întreagă la
rotisor. Se pare că şi organele sexuale sînt ingrediente delicioase la unele
popoare. Ovarele de broască, numite în arta culinară engleză şi „hasma“, le lasă
gura apă chinezilor, care le mănîncă sub formă de supă. Un restaurant din China
este celebru pentru penisurile de animale, gătite cu sos şi ierburi aromatice.
Cele mai gustate sînt penisul de iac şi cel de bivol. Organele genitale de bou
se pot consuma şi crude. Se spune că au gust de calamar şi efect afrodisiac. În
India, se consumă urină de vacă, considerată un tonic fără egal. La Hong Kong,
se mănîncă pisici prăjite. Meniul se numeşte Siopao şi e servit în regim de
fast-food, cu chifle de orez fierte. Carnea de cămilă este consumată cu plăcere
atît în Franţa, cît şi în China. Francezii preferă membrele, pe cînd asiaticii,
tendoanele şi cocoaşa. În Scoţia, o mîncare tradiţională se pregăteşte din
stomac de oaie umplut cu fulgi de ovăz.
Plăcintă umplută cu bere
Danezii mănîncă bere pe pîine. Mai bine zis, jeleu de bere, cu care se unge felia de pîine. Acest fel de mîncare se asortează cu fructe. Românii fac vin din orice fruct, din surcele, din pufoaică. Dar chinezii îl fac din şoareci şi îl consumă pe post de tonic. Şoarecii sînt puşi la fermentat în sticle cu vin de orez. În Tibet, se bea ceai cu unt de iac. Lăsînd la fermentat pîinea veche în apă, ruşii obţin o bere foarte căutată vara. Deşi se află pe lista alimentelor interzise în Asia, cobra este un ingredient principal în prepararea unei delicatese în Vietnam: cocteil din sînge de cobră asortat cu cobră prăjită. Otrava se scurge din şarpe în vinul de orez şi se consumă ca medicament. În anumite state americane, îngheţata de vită se prepară din carne de vită marinată, piure, brînză şi roşii cherry. În Florida, îngheţata de vanilie asortează gustul de hamburger obişnuit. În Texas, s-a inventat berea prăjită. Este vorba de o plăcintă umplută cu bere şi prăjită. Ciudăţenia gastronomică a englezilor este budinca neagră, care e un fel de salam cu sînge de vită sau porc, plus cartofi dulci, castane, ceapă, fulgi de ovăz. În Sardinia, se mănîncă brînză de oaie putrezită, în care s-au dezvoltat larve de muşte de caşcaval. Acest aliment ciudat se numeşte Casu Marzu şi se consumă cu tot cu larve sau după ce au fost îndepărtate. Cobaii sînt şi ei sacrificaţi, dar nu în laboratoare, ci pentru poftele gastronomice. Peruanii consideră cobaiul la grătar o sursă importantă de proteine şi spun că gustul este asemănător cu carnea de iepure.
Greierii au gust de pui
Insectele sînt consumate în foarte multe regiuni ale lumii. Unii sînt de părere că insectele vor constitui hrana noastră în secolul XXI. În Malawi, clătitele cu muşte sînt foarte populare, iar gîndacii prăjiţi din Thailanda sînt adevărate delicatese pentru localnici. Larvele albinelor sînt la mare căutare în China şi Japonia, ca alternativă la carne, pentru proteine. Larvele se gătesc în sos de soia. Japonezii sînt înnebuniţi după fursecuri cu
viespi întregi. Americanul în vîrstă de 70 de ani Larry Peterman a avut ideea originală de a îmbrăca insectele în ciocolată. Dulciurile au un succes nebun, mai ales scorpionii glazuraţi. Păianjenii din Cambodgia nu sînt omorîţi, ci prăjiţi, cu usturoi şi sare. Se spune că seamănă la gust cu crabii. Cea mai gustoasă parte este capul. Greierii prăjiţi sînt o mîncare exotică bogată în proteine şi cu foarte puţine grăsimi. Greierii sînt consideraţi de către cercetătorii în nutriţie drept hrana viitorului. La gust, seamănă cu carnea prăjită de pui. Pot fi preparaţi sub formă de crochete sau incluşi în aluatul de pîine. Se spune că şi Aristotel ar fi degustat greieri crocanţi. În Seul, se vînd pe străzi beandegi, adică larve de viermi de mătase preparate la aburi. Cambodgia este ţara unde se mănîncă şi tarantule prăjite cu usturoi. Este vorba de o specie de tarantulă neagră, numită a-ping, care poate ajunge cît o palmă de mare. Creatura este crescută în adăposturi subterane speciale. Escamoles sînt ouăle unei specii de furnică neagră extrem de veninoasă, care se mănîncă în Mexic. Cei ce le-au gustat spun că au consistenţa brînzei de vaci şi gust de nuci.
Cele mai dezgustătoare meniuri
Baalut este poate cel mai respingător fel de mîncare şi extrem de controversat, apărătorii drepturilor animalelor protestînd faţă de modul inuman în care sînt trataţi bieţii pui de raţă. Însă, în Filipine şi Cambogia, baalut sau „ou cu picioare“, găseşti la orice colţ de stradă, unde se vinde din găleţi de nisip. Se ia un ou de raţă fecundat, cu puiul deja format, şi se îngroapă în pămînt cîteva săptămîni. În altă variantă, se fierbe în vin. Gustul unic este dat de oasele crocante. Ouăle învechite de raţă sau de găină sînt consumate de chinezi după ce sînt scufundate într-o soluţie salină (15 zile vara sau 20 zile iarna). Nu este nevoie de fierbere. Pentru a afla dacă ouăle s-au făcut, se testează sunetul cojii de ou. Cu cît camera de aer este mai mare, cu atît ouăle sînt mai bune de mîncat. Conţinutul trebuie să aibă culoarea gri-verzui translucid şi de o textură gelatinoasă. Aceste ouă, cunoscute sub denumirea de ouă milenare, sînt servite cu orez, la care se adaugă brînză tofu sau carne de porc, ceapă verde şi ghimbir. În Indonezia există un sat în care oamenii gătesc pămînt. Gustarea denumită Ampo are şi proprietăţi medicinale. Pămîntul comestibil este extras din solurile plantaţiilor de orez sub formă de rulouri. Acestea se afumă timp de o oră şi se consumă pentru a avea piele sănătoasă.
Kopi Luwac este cea mai scumpă cafea din lume. Aceasta deoarece se obţine din excrementele unui animal de mărimea unei pisici, numit Asian Palm Civet. „Boabele“ sînt colectate, spălate şi prăjite cu grijă pentru a nu-şi pierde forma. Kopi Luwac are o textură tare şi gusturi diferite în funcţie de dieta animalelor furnizoare. Cafeaua este ceva obişnuit pentru localnicii din Sumatra, Java, Bali şi Filipine.
Gastronomia, o artă veche de cînd
lumea
• 1.500 î.H: oamenii mîncau ciocolată.
• 1.200 î. H: a fost descoperit zahărul.
• 1.000 î.H.: primele murături.
• 500 î. H.: primii cîrnaţi şi primele produse de patiserie.
• Antichitatea romană: se mîncau pe post de delicatese limbi de papagal, sfîrcuri de scroafe, cocori, flamingo, creier cu petale de trandafir, pîrşi (mici rozătoare) şi garum (măruntaie de scrumbie macerate cu sare, ţinute la cald, în vase închise, vreme de cîteva săptămîni).
• Antichitatea greacă: spartanii mîncau ciorbă neagră, din carne de porc, sare, oţet şi sînge. Bucătarii medievali puneau păsari vii în plăcinte.
• Secolul I: a fost tipărită De Re Coquinaria, singura carte de bucate care ni s-a păstrat din Antichitate. Cuprinde circa două sute de reţete.
• Secolul XVII: în Ţările Române, mămăliga de mei a fost înlocuită cu cea de porumb.
• 1800: la Boston s-a înfiinţat prima şcoală de gătit care preda arta culinară americană.
• 1896: a fost publicată prima carte de bucate, semnată de Fannie Merrit Farmer.
• 1946: s-a înfiinţat Institutul de Artă Culinară, prima şcoală pentru maeştri şi şefi bucătari.
• 1969: apare termenul gastronomie moleculară, lansat de ungurul Nicholas Kurti, bazată pe reacţii chimice.
• 1972: apare mişcarea Nouvelle Cuisine, care recomanda alimente proaspete, gătite simplu.
• Anii ’80: apare mişcarea slow-food, ca reacţie la mania fast-food.
• Sfîrşitul secolului XX: apare bucătăria fusion, care combină elemente ale mai multor tradiţii culinare, fără a se identifica însă cu vreuna anume.
Braşovenii mîncau raci şi melci
• Pe vremea lui Sextil Puşcariu, la începutul secolului XX, braşovenii mîncau multe prăjeli şi grăsimi, în special jumări şi untură, slănină, lapte de bivoliţă, supă grasă de găină, „ciorbă de maţe de viţel cu usturoi, îngroşată cu ou“, dar şi cartofi, morcovi şi, mai ales, varză. Săcelele era „patria sarmalelor“, după cum spune cărturarul în „Braşovul de altădată“. Specifice Şcheiului erau gogoşile numite crapfăne. Iată şi cîteva ciudăţenii care se puneau pe masa braşovenilor acum 100 de ani. „Printre sarmale, găseai bucăţile de carne grasă, uneori şi slănină rîncedă, care dădea mîncării un gust particular, cu care trebuia să te obişnuieşti. Amestecul cu rîncezeală era învăţat de la saşi, care puneau slănina anume ca să rîncezească, iar cînd era bine galbenă o făceau sul şi o ţineau cu anii“. Cîrnaţii şi caltaboşii conţineau stafide. „În copilărie mîncam şi mere umplute. Se alegeau mere mari, la care se scotea coceanul şi în locul lui se băga umplutură de carne.“ La ciorba de miel, copiii se certau care să ia creierul, limba şi ochii. Pîinea era cu cartofi sau chimen. La cină, cei mici se dădeau în vînt după caşcaval cu mere. Se mai mînca iahnie de crap sau supă de raci prinşi la Olt. „Melci mîncam rar şi numai primăvara, cu hrean şi oţet şi untdelemn.“ „Icre verzi“ se zicea la salata de vinete. „Carne de animale şi păsări sălbatice se mînca relativ puţină la Braşov; şi cînd atîrna la prăvălia lui Kuschmann cîte o căprioară sau un mistreţ la uşă, trecătorii se opreau să-l admire.“
Arta culinară e diferită de la o cultură la alta, fie că e vorba de ţări diferite sau de epoci diferite. Într-un fel mîncau romanii şi egiptenii din antichitate, altfel ne alimentăm azi. Anumite feluri de mîncare s-au perpetuat de-a lungul mileniilor, altele au dispărut. Au apărut însă meniuri noi, din cele mai năstruşnice ingrediente. Unele popoare preferă doar gastronomia lor şi acceptă cu greu orice alt fel de mîncare. De pildă, străinii înghit cu noduri piftia, sîngeretele şi tochiturile mioritice, iar noi nici nu concepem să ne atingem de preparatele asiatice pe bază de gîndaci, cîini sau viermi. Reţetele culinare ale lumii sînt foarte diverse. Iată-le pe cele mai ciudate.
Supă de bufniţă sau din cuib de rîndunică
Supa de brînză Kasessuppe este o reţetă tradiţională germană, în care brînza e topită în apă alături de ciuperci şi diferite legume. Dar britanicii adaugă şi bere, mai ales de Crăciun. Australienii şi malaiezienii se dau în vînt după supa de cîine, un fel de mîncare inventat de asiatici. Carnea tranşată în felii mărunte este servită alături de o supă de legume şi condimente, din care nu lipsesc ceapa verde, usturoiul şi ghimbirul. Supa de bufniţă este o delicatesă chinezească. Dar chinezii prepară supe nu doar din păsări ciudate, ci şi din cuibul lor. Supa din cuib de pasăre, supranumită şi „caviarul estului“, se obţine din locuinţa unei anumite specii de rîndunică, care îşi construieşte cuibul cu multă salivă proprie. Rezultă o supă gelatinoasă, cu gust deosebit şi foarte scumpă, deoarece cuiburile se recoltează greu, numai din peşteri. În China şi Thailanda, se mănîncă supă de liliac. Zburătoarele sînt fierte în lapte de nucă de cocos, cu legume şi condimente foarte picante. Liliacul este băgat în cratiţă de viu, iar capul este considerat cea mai gustoasă componentă a supei. Tiet Canh este o supă din sînge proaspăt de raţă, pipote de gîscă sau orice altă carne fin tăiată, sos de peşte, alune şi mirodenii. În Vietnam, această mîncare se serveşte la micul dejun, datorită conţinutului ridicat de proteine. Chinezii prepară supa de crocodil astfel: se fierbe carnea de crocodil în supă de pui timp de jumătate de oră, apoi se face un sos din făină, unt, usturoi, lapte, vin alb. Se agită şi se fierbe totul din nou. Se condimentează cu nucşoară, sare şi piper, se trece prin blender şi se fierbe din nou. Chinezii sînt de părere că această supă îmbunătăţeşte performanţele sportivilor, care devin ageri ca nişte crocodili şi rezistenţi sub apă. Şi celor care suferă de emfizem pulmonar li se prescrie supă de crocodil.
Peşti putreziţi, delicatese scandinave
Fugu este un preparat tradiţional la mare căutare în Japonia. Cei ce comandă la restaurant aşa ceva trebuie să semneze un contract prin care îşi asumă răspunderea dacă păţesc ceva. Aceasta deoarece fugu se prepară din carnea unui peşte ale cărui organe conţin o doză de toxine letală pentru om, otrava fiind de 1.200 de ori mai puternică decît cianura, consumatorul murind lent şi sufocat. Dar dacă peştele e preparat de un maestru bucătar autorizat, veţi rămîne în viaţă. Circa 300 de japonezi mor din cauza preparării inadecvate a peştelui mortal. În Yucatan se mănîncă un sos de peşte fermentat cu suc de lămîie şi chilli. Nimeni nu mănîncă intestine de peşte, în afară de filipinezi. Acestea se servesc crude, asezonate cu ou fiert, felii de ceapă şi condimente. În Islanda se mănîncă Hakarl. Adică, se ia carne de rechin şi se lasă la fermentat timp de 5 luni. Încă din timpul vikingilor, carnea de rechin era un deliciu, mai ales cea a unei specii otrăvitoare. Eschimoşii mănîncă cu plăcere capete de somon putrezite. Peştele este îngropat în pămînt înfăşurat în iarbă. După două luni, oasele aproape dispar. Ceva asemănător găsim şi în bucătăria tradiţională norvegiană: păstrăvul fermentat. Peştele se lasă cîteva luni în camere răcoroase plutind în apă, cu puţină sare şi zahăr. Se serveşte cu pîine, fasole galbenă şi alcool tare.
Meduzele stau la baza unui fel de mîncare foarte apreciat, care seamănă la textură cu ciupercile albe şi are o valoare nutriţională ridicată. Animalele se fierb în apă cu sare pentru a reduce efectul toxinelor. Carnea de meduză este benefică pentru cei cu o dietă săracă în iod, pentru normalizarea presiunii şi fluxului sanguin sau pentru cei ce suferă de astm. Ikizukuri este o mîncare cu specific japonez bazată pe carne crudă de peşte şi fructe de mare vii, octopus, crevete şi crustacee. Cheia succesului acestui meniu e ca fructele de mare să fie foarte proaspete. În China, se mănîncă şi creveţi vii, îmbibaţi într-un lichior puternic numit Baiju, pentru a face preparatul mai apetisant. Coreenii preferă caracatiţa vie. Această specialitate poartă numele de Sannakji, iar caracatiţa este adusă la masă vie, cît încă mai dă din tentacule. Uneori, este servită întreagă. Guinlinggao este numele unui jeleu din carapace de ţestoasă, foarte apreciat în bucătăria asiatică, dar şi în medicina tradiţională chineză, pentru tratarea bolilor infecţioase. Se serveşte asortat cu Ginseng. Există delicatese culinare din carne de iguană. În Mexic, acest animal de companie e consumat ca leac în caz de gripă, răceală şi impotenţă. Tot la asiatici, putem să găsim la restaurant melci de mare în sos. Este vorba de specia numită rapană, o moluscă întîlnită pe fundul mărilor. Melcii de mare sînt bogaţi în proteine şi conţin foarte puţină grăsime.
Danezii mănîncă bere pe pîine. Mai bine zis, jeleu de bere, cu care se unge felia de pîine. Acest fel de mîncare se asortează cu fructe. Românii fac vin din orice fruct, din surcele, din pufoaică. Dar chinezii îl fac din şoareci şi îl consumă pe post de tonic. Şoarecii sînt puşi la fermentat în sticle cu vin de orez. În Tibet, se bea ceai cu unt de iac. Lăsînd la fermentat pîinea veche în apă, ruşii obţin o bere foarte căutată vara. Deşi se află pe lista alimentelor interzise în Asia, cobra este un ingredient principal în prepararea unei delicatese în Vietnam: cocteil din sînge de cobră asortat cu cobră prăjită. Otrava se scurge din şarpe în vinul de orez şi se consumă ca medicament. În anumite state americane, îngheţata de vită se prepară din carne de vită marinată, piure, brînză şi roşii cherry. În Florida, îngheţata de vanilie asortează gustul de hamburger obişnuit. În Texas, s-a inventat berea prăjită. Este vorba de o plăcintă umplută cu bere şi prăjită. Ciudăţenia gastronomică a englezilor este budinca neagră, care e un fel de salam cu sînge de vită sau porc, plus cartofi dulci, castane, ceapă, fulgi de ovăz. În Sardinia, se mănîncă brînză de oaie putrezită, în care s-au dezvoltat larve de muşte de caşcaval. Acest aliment ciudat se numeşte Casu Marzu şi se consumă cu tot cu larve sau după ce au fost îndepărtate. Cobaii sînt şi ei sacrificaţi, dar nu în laboratoare, ci pentru poftele gastronomice. Peruanii consideră cobaiul la grătar o sursă importantă de proteine şi spun că gustul este asemănător cu carnea de iepure.
Greierii au gust de pui
Insectele sînt consumate în foarte multe regiuni ale lumii. Unii sînt de părere că insectele vor constitui hrana noastră în secolul XXI. În Malawi, clătitele cu muşte sînt foarte populare, iar gîndacii prăjiţi din Thailanda sînt adevărate delicatese pentru localnici. Larvele albinelor sînt la mare căutare în China şi Japonia, ca alternativă la carne, pentru proteine. Larvele se gătesc în sos de soia. Japonezii sînt înnebuniţi după fursecuri cu
viespi întregi. Americanul în vîrstă de 70 de ani Larry Peterman a avut ideea originală de a îmbrăca insectele în ciocolată. Dulciurile au un succes nebun, mai ales scorpionii glazuraţi. Păianjenii din Cambodgia nu sînt omorîţi, ci prăjiţi, cu usturoi şi sare. Se spune că seamănă la gust cu crabii. Cea mai gustoasă parte este capul. Greierii prăjiţi sînt o mîncare exotică bogată în proteine şi cu foarte puţine grăsimi. Greierii sînt consideraţi de către cercetătorii în nutriţie drept hrana viitorului. La gust, seamănă cu carnea prăjită de pui. Pot fi preparaţi sub formă de crochete sau incluşi în aluatul de pîine. Se spune că şi Aristotel ar fi degustat greieri crocanţi. În Seul, se vînd pe străzi beandegi, adică larve de viermi de mătase preparate la aburi. Cambodgia este ţara unde se mănîncă şi tarantule prăjite cu usturoi. Este vorba de o specie de tarantulă neagră, numită a-ping, care poate ajunge cît o palmă de mare. Creatura este crescută în adăposturi subterane speciale. Escamoles sînt ouăle unei specii de furnică neagră extrem de veninoasă, care se mănîncă în Mexic. Cei ce le-au gustat spun că au consistenţa brînzei de vaci şi gust de nuci.
Cele mai dezgustătoare meniuri
Baalut este poate cel mai respingător fel de mîncare şi extrem de controversat, apărătorii drepturilor animalelor protestînd faţă de modul inuman în care sînt trataţi bieţii pui de raţă. Însă, în Filipine şi Cambogia, baalut sau „ou cu picioare“, găseşti la orice colţ de stradă, unde se vinde din găleţi de nisip. Se ia un ou de raţă fecundat, cu puiul deja format, şi se îngroapă în pămînt cîteva săptămîni. În altă variantă, se fierbe în vin. Gustul unic este dat de oasele crocante. Ouăle învechite de raţă sau de găină sînt consumate de chinezi după ce sînt scufundate într-o soluţie salină (15 zile vara sau 20 zile iarna). Nu este nevoie de fierbere. Pentru a afla dacă ouăle s-au făcut, se testează sunetul cojii de ou. Cu cît camera de aer este mai mare, cu atît ouăle sînt mai bune de mîncat. Conţinutul trebuie să aibă culoarea gri-verzui translucid şi de o textură gelatinoasă. Aceste ouă, cunoscute sub denumirea de ouă milenare, sînt servite cu orez, la care se adaugă brînză tofu sau carne de porc, ceapă verde şi ghimbir. În Indonezia există un sat în care oamenii gătesc pămînt. Gustarea denumită Ampo are şi proprietăţi medicinale. Pămîntul comestibil este extras din solurile plantaţiilor de orez sub formă de rulouri. Acestea se afumă timp de o oră şi se consumă pentru a avea piele sănătoasă.
Kopi Luwac este cea mai scumpă cafea din lume. Aceasta deoarece se obţine din excrementele unui animal de mărimea unei pisici, numit Asian Palm Civet. „Boabele“ sînt colectate, spălate şi prăjite cu grijă pentru a nu-şi pierde forma. Kopi Luwac are o textură tare şi gusturi diferite în funcţie de dieta animalelor furnizoare. Cafeaua este ceva obişnuit pentru localnicii din Sumatra, Java, Bali şi Filipine.
• 1.500 î.H: oamenii mîncau ciocolată.
• 1.200 î. H: a fost descoperit zahărul.
• 1.000 î.H.: primele murături.
• 500 î. H.: primii cîrnaţi şi primele produse de patiserie.
• Antichitatea romană: se mîncau pe post de delicatese limbi de papagal, sfîrcuri de scroafe, cocori, flamingo, creier cu petale de trandafir, pîrşi (mici rozătoare) şi garum (măruntaie de scrumbie macerate cu sare, ţinute la cald, în vase închise, vreme de cîteva săptămîni).
• Antichitatea greacă: spartanii mîncau ciorbă neagră, din carne de porc, sare, oţet şi sînge. Bucătarii medievali puneau păsari vii în plăcinte.
• Secolul I: a fost tipărită De Re Coquinaria, singura carte de bucate care ni s-a păstrat din Antichitate. Cuprinde circa două sute de reţete.
• Secolul XVII: în Ţările Române, mămăliga de mei a fost înlocuită cu cea de porumb.
• 1800: la Boston s-a înfiinţat prima şcoală de gătit care preda arta culinară americană.
• 1896: a fost publicată prima carte de bucate, semnată de Fannie Merrit Farmer.
• 1946: s-a înfiinţat Institutul de Artă Culinară, prima şcoală pentru maeştri şi şefi bucătari.
• 1969: apare termenul gastronomie moleculară, lansat de ungurul Nicholas Kurti, bazată pe reacţii chimice.
• 1972: apare mişcarea Nouvelle Cuisine, care recomanda alimente proaspete, gătite simplu.
• Anii ’80: apare mişcarea slow-food, ca reacţie la mania fast-food.
• Sfîrşitul secolului XX: apare bucătăria fusion, care combină elemente ale mai multor tradiţii culinare, fără a se identifica însă cu vreuna anume.
Braşovenii mîncau raci şi melci
• Pe vremea lui Sextil Puşcariu, la începutul secolului XX, braşovenii mîncau multe prăjeli şi grăsimi, în special jumări şi untură, slănină, lapte de bivoliţă, supă grasă de găină, „ciorbă de maţe de viţel cu usturoi, îngroşată cu ou“, dar şi cartofi, morcovi şi, mai ales, varză. Săcelele era „patria sarmalelor“, după cum spune cărturarul în „Braşovul de altădată“. Specifice Şcheiului erau gogoşile numite crapfăne. Iată şi cîteva ciudăţenii care se puneau pe masa braşovenilor acum 100 de ani. „Printre sarmale, găseai bucăţile de carne grasă, uneori şi slănină rîncedă, care dădea mîncării un gust particular, cu care trebuia să te obişnuieşti. Amestecul cu rîncezeală era învăţat de la saşi, care puneau slănina anume ca să rîncezească, iar cînd era bine galbenă o făceau sul şi o ţineau cu anii“. Cîrnaţii şi caltaboşii conţineau stafide. „În copilărie mîncam şi mere umplute. Se alegeau mere mari, la care se scotea coceanul şi în locul lui se băga umplutură de carne.“ La ciorba de miel, copiii se certau care să ia creierul, limba şi ochii. Pîinea era cu cartofi sau chimen. La cină, cei mici se dădeau în vînt după caşcaval cu mere. Se mai mînca iahnie de crap sau supă de raci prinşi la Olt. „Melci mîncam rar şi numai primăvara, cu hrean şi oţet şi untdelemn.“ „Icre verzi“ se zicea la salata de vinete. „Carne de animale şi păsări sălbatice se mînca relativ puţină la Braşov; şi cînd atîrna la prăvălia lui Kuschmann cîte o căprioară sau un mistreţ la uşă, trecătorii se opreau să-l admire.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu