Carrie Vielle

Carrie Vielle, Reatreat

I

Sfioasă te îndupleci privirii cînd te pradă

şi tălpile desculţe cu-atîta gingăşie

în moliciunea crudă a ierbii se-nmlădie,

de-abia îndură ochii aievea să te vadă.

Stîlpări de rugă sfîntă par gleznele să-ţi fie

şi trupul tău se face întreg luminii nadă,

iar verdele se-adună sub geana ta grămadă,

cu licăriri piezişe de taină aurie.

Cînd Dumnezeu îţi ţine în palme firea castă,

mă simt, tîrcoale dîndu-ţi, ca şarpele dintîi,

şi dragostea în mine ca o ispită-adastă,

la pîndă să te muşte de dalbele călcîi.

Şi ca o coastă lipsă pe vis în jos mă dori,

sau ca o rană-n şoldul luptat de-atîtea ori…

II

În aşternutul moale, ca-n prima zi de goală,

te-ntingi în vis chircită, cu trupul numai nuri,

şi-un rug atît de dulce îţi arde viu în poală,

de nu mai poţi tu însăţi pe tine să te-nduri.

Eu părul ţi-l cutreier cu mîna mea domoală

şi ochii mei te pradă în somn, ca nişte furi,

şi mă afund în tine, tîrcoală cu tîrcoală,

cum pînda şi-o tîrăşte un şarpe prin răsuri.

Dar simt că doar de-a stînga iubirii voi rămîne

şi n-am să-ţi dau de capăt oricît te-aş iscodi,

căci limba cărnii tale abia de ştiu s-o-ngîne

aceste buze arse de alte nostalgii…

Trupeasca frumuseţe să-ncînte lumea poate,

dar la liman o alta e cea care ne scoate.

III

Te-am tot cîntat şi poate că-i vremea să te tac

şi minten să mă scutur de farmecele tale,

căci se-ngustează timpul ca un podeţ sărac

şi visurile toate o iau de-acum la vale.

E vremea să ne facem, în umbra morţii, mici

şi să-ncercăm, în rugă, vecia cu piciorul,

căci prea-ndelung uitarăm că sîntem nu de-aici

şi că ni-i dat să ducem de-o altă lume dorul.

Sculaţi din somnul cărnii spre-a duhului trezvie,

la ce ne mai e bună iubirea fără cer

şi frumuseţea care, în pala ei tîrzie,

e soră bună celor ce-n gura morţii pier?

Cînd am avut o viaţă să ne venim în fire,

blestem pînă la capăt vom face din iubire?!

IV

De mii de ani iubirea ne-atîrnă de păcat,

dar prea puţini pe lume se-nvrednicesc să ştie

că noi din rai încoace nicicînd cu-adevărat

n-am mai iubit vreodată, ci doar pe datorie.

Nu-i slobodă iubirea acolo unde-i moarte,

nici viaţa nu-i deplină acolo unde-i vis,

ci ne cîrpim prin veacuri, de cer rămaşi departe,

făptura grea de patimi – ce-a doua fire ni-s.

Doar crucea îi mai face pierzării poticnire,

dar tot mai mult nebună smintelii noastre-i pare

şi braţele zadarnic, din zare pînă-n zare,

şi le întinde marea şi veşnica Iubire,

şi tot mai singur strigă, pe Căpăţîna lui,

Hristosul îndurării, din fiecare cui!