Persoane interesate

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Carrie Vielle



















Carrie Vielle, Reatreat

I

Sfioasă te îndupleci privirii cînd te pradă
şi tălpile desculţe cu-atîta gingăşie
în moliciunea crudă a ierbii se-nmlădie,
de-abia îndură ochii aievea să te vadă.

Stîlpări de rugă sfîntă par gleznele să-ţi fie
şi trupul tău se face întreg luminii nadă,
iar verdele se-adună sub geana ta grămadă,
cu licăriri piezişe de taină aurie.

Cînd Dumnezeu îţi ţine în palme firea castă,
mă simt, tîrcoale dîndu-ţi, ca şarpele dintîi,
şi dragostea în mine ca o ispită-adastă,
la pîndă să te muşte de dalbele călcîi.
Şi ca o coastă lipsă pe vis în jos mă dori,
sau ca o rană-n şoldul luptat de-atîtea ori…


II

În aşternutul moale, ca-n prima zi de goală,
te-ntingi în vis chircită, cu trupul numai nuri,
şi-un rug atît de dulce îţi arde viu în poală,
de nu mai poţi tu însăţi pe tine să te-nduri.

Eu părul ţi-l cutreier cu mîna mea domoală
şi ochii mei te pradă în somn, ca nişte furi,
şi mă afund în tine, tîrcoală cu tîrcoală,
cum pînda şi-o tîrăşte un şarpe prin răsuri.

Dar simt că doar de-a stînga iubirii voi rămîne
şi n-am să-ţi dau de capăt oricît te-aş iscodi,
căci limba cărnii tale abia de ştiu s-o-ngîne
aceste buze arse de alte nostalgii…
Trupeasca frumuseţe să-ncînte lumea poate,
dar la liman o alta e cea care ne scoate.


III

Te-am tot cîntat şi poate că-i vremea să te tac
şi minten să mă scutur de farmecele tale,
căci se-ngustează timpul ca un podeţ sărac
şi visurile toate o iau de-acum la vale.

E vremea să ne facem, în umbra morţii, mici
şi să-ncercăm, în rugă, vecia cu piciorul,
căci prea-ndelung uitarăm că sîntem nu de-aici
şi că ni-i dat să ducem de-o altă lume dorul.

Sculaţi din somnul cărnii spre-a duhului trezvie,
la ce ne mai e bună iubirea fără cer
şi frumuseţea care, în pala ei tîrzie,
e soră bună celor ce-n gura morţii pier?
Cînd am avut o viaţă să ne venim în fire,
blestem pînă la capăt vom face din iubire?!


IV

De mii de ani iubirea ne-atîrnă de păcat,
dar prea puţini pe lume se-nvrednicesc să ştie
că noi din rai încoace nicicînd cu-adevărat
n-am mai iubit vreodată, ci doar pe datorie.

Nu-i slobodă iubirea acolo unde-i moarte,
nici viaţa nu-i deplină acolo unde-i vis,
ci ne cîrpim prin veacuri, de cer rămaşi departe,
făptura grea de patimi – ce-a doua fire ni-s.

Doar crucea îi mai face pierzării poticnire,
dar tot mai mult nebună smintelii noastre-i pare
şi braţele zadarnic, din zare pînă-n zare,
şi le întinde marea şi veşnica Iubire,
şi tot mai singur strigă, pe Căpăţîna lui,
Hristosul îndurării, din fiecare cui!



























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Totalul afișărilor de pagină