Ioana d'Arc

Desi a fost scrisa in in urma cu 2500 de ani, cartea lui Sun Tzu, “Arta razboiului”, a facut istorie la propriu. In opinia acestuia, cea mai buna miscare militara este aceea de a da lovitura unui dusman devenit vulnerabil prin actiunea agentilor secreti, insarcinati cu raspandirea vestilor false. “Este vorba de a oferi in mod deliberat informatii fabricate de la un capat la celalalt.” Desi a fost scrisa in in urma cu 2500 de ani, cartea lui Sun Tzu, "Arta razboiului", a facut istorie la propriu. In opinia acestuia, cea mai buna miscare militara este aceea de a da lovitura unui dusman devenit vulnerabil prin actiunea agentilor secreti, insarcinati cu raspandirea vestilor false. "Este vorba de a oferi in mod deliberat informatii fabricate de la un capat la celalalt." Vorbele lui Sun Tzu ar putea fi traduse in prezent prin puterea dezinformarii. "Numai un suveran luminat si un general de valoare sunt in masura sa utilizeze ca agenti persoaneli cele mai inteligente, capabile sa infaptuiasca lucruri mari. Acestea trebuie sa fie in stare a-si face un drum catre cei din anturajul intim al nobililor si suveranului." La prima vedere, o carte scrisa in jurul anului 500 i.e.n. nu are nimic in comun cu o istorie din Franta secolului XV, care a scris insa un fragment important din istoria acestui stat si a facut inconjurul lumii, tocmai datorita ineditului situatiei. Miracolele si intamplarile paranormale nu isi au locul de obicei in cetatea istoriei, insa aceeasi istorie ne dovedeste cateodata ca lucrurile pot sta si altfel, iar cea a Frantei mai mult decat altele. In mod straniu, miraculosul este acceptat de catre francezi fara a ridica intrebari asupra legitimitatii acestuia. O suita de personaje, printre care Clovis, Sfanta Genoveva, Ludovic cel Sfant, Napoleon sau de Gaulle s-au inconjurat cu aceasta aura. Insa lista nu se termina aici. In fruntea acestor personaje se afla nimeni alta decat Ioana D'Arc, "floarea cea mai pura" a Frantei, dupa este descrisa in Petit Larousse. Insa dovezi si documente descoperite de istoricii moderni par sa dea un alt curs acestui miraculous. Majoritatea datelor referitoare la aceasta ciobanita razboinica sunt contradictorii, iar anumite personaje contemporane in epoca au avut grija ca lucrurile sa ramana asa. Toate datele "oficiale" par sa indice o prezenta magica in jurul Ioanei inca din copilaria acesteia. Tot din acea perioada incep si neclaritatile.Intreaga ei biografie, inca de la inceputuri, este incarcata de semnificatii, piese importante care au contribuit la construirea a ceea ce pare a fi un mit, insa unul durabil. In primul rand, se pare ca Ioana D'Arc nu s-a nascut la Domremy, dupa cum sustine varianta oficiala, si asta pentru ca frantuzoica nu ar mai fi frantuzoaica, deoarece in acea perioada, localitatea apartinea ducatului Bar, care a fost alipit Frantei abia in 1766. Insa acesta nu este singura neconcordanta. Chiar daca nu s-a nascut aici, este sigur ca a copilarit in aceasta localitate. Locatia nu era deloc intamplatoare. Satul loren il avea protector pe Sfantul Remy, cel care l-a uns pe regele Clovis cu Sfantul Mir. Chiar si data nasterii sale poarta o incarcatura care sta sa anunte ceva grandios. Varsta exacta a acesteia reprezinta o incertitudine, insa unii istorici sustin ca ziua nasterii era 6 ianuarie, ori aceasta data nu este lipsita de importanta. Aceasta este ziua Epifaniei, cand sunt comemorati Magii care au anuntat venirea lui Cristos. Chiar si Ioana D'Arc a fost incapabila sa isi spuna varsta la proces, afirmand ca are in jur de 19 ani, insa alte date istorice sugereaza ca eroina avea la data procesului varsta de 24 de ani. Asta face ca anul nasterii sa fie 1407, an in care, la curtea Frantei se petreceau lucruri extrem de curioase. Regele Carol al VI-lea fusese deja cuprins de boala ce i-a afectat judecata, astfel incat, dupa ce a avut 11 copii cu Isabeau de Bavaria, acestuia nu i-a mai fost permis sa doarma cu sotia sa pentru a nu o rani in timpul crizelor sale. In acest timp, regina a intretinut o legatura cu cumnatul ei, Ludovic de Orleans. Relatia celor doi nu era secreta la curte, deoarece acestia nu depuneau prea multe eforturi pentru a o ascunde. Cu toate acestea, in 1407, regina ramane insarcinata cu cel de-al doisprezecelea copil, pe care ea sustine ca l-a avut printr-o intamplare miraculoasa cu regele insusi. La 10 noiembrie 1407 da nastere unui copil care moare insa la putin timp dupa botez. In mod straniu, copilul nu figureaza in registrele parohiei care se ocupa de familia regala. Sursele istorice ale vremii sunt si ele indecise asupra sexului copilului. In prima editie a Istoriei Frantei de Villaret (1764) apare numele unui baietel, Filip, ca fiind cel de-al doisprezecelea copil, insa in editiile urmatoare, numele este schimbat: este vorba despre Ioana, o fetita. Istoricii contemporani presupun ca modificarea a fost impusa de aparitia unor noi documente in acest sens. In 1814, Pierre Caze, subprefect de Bergerac vine cu o ipoteza revoltatoare pentru acele timpuri: in opinia acestuia, cel de-al doisprezecelea copil era chiar aceasta Ioana, careia i se substituise un baietel. Adevaratul vlastar regal a crescut la Domremy si s-a numit Ioana D'arc. Desi ideea pare rupta dintr-un roman de capa si spada, nu ar fi fost pentru prima data cand un copil regal ar fi fost inlocuit. Motivatia acestor gesturi era protectia mostenitorilor a caror viata era in pericol ca urmare a rasturnarilor de situatie, a manevrelor politice si a itelor care se teseau de obicei la curtile regale. De aici, pana la a transforma un astfel de mostenitor intr-o mana de aur a providentei nu a fost decat un pas. Legenda care a fost tesuta in jurul personalitatii Ioanei D'arc sustine ca aceasta era fiica unor tarani. Daca luam in calcul varianta conform careia mama copilei era chiar Isabeau, cedarea catre o familie de tarani pare o alegere stranie. In fapt, familia D'Arc era departe de a fi o familie de pastori. Tatal, Jacques d'Arc era sindic de Domremy si vechil. Acesta avea in grija doua castele, iar intr-unul dintre ele locuia impreuna cu familia sa. Mai mult decat atat, mai multi membri ai familiei d'Arc se regaseau in acea perioada la curtea regelui Carol al VI-lea. O alta neconcordanta este legata de faptul ca eroina era cunoscuta si sub denumirea de "Fecioara din Orleans", ceea ce poate fi explicat usor prin faptul ca aceasta participase la eliberarea Orleans-ului in data de 8 mai 1429. Ori, istoricii au identificat doua documente anterioare acestei date, in care se foloseste acealasi apelativ pentru a o descrie pe Ioana D'Arc. In acest caz, ar putea oare denumirea de Orleans sa indice patronimul acesteia si implicit paternitatea, care in acest caz, i-ar fi apartinut ducelui de Orleans? Multe dintre faptele sau spusele Ioanei au fost puse pe seama vocilor pe care sustinea ca le auzise in copilarie, si care aveau rolul de a o sfatui si a o indruma. Mai mult decat atat, vocile ii spuneau:"Du-te, fiica a Frantei!". Apelativul este nelalocul lui daca i se adreseaza unei ciobanite lorene, deoarece copiii Frantei erau chiar vlastarele regale, insa isi are un rol normal in alt context. Pentru a confirma aceasta apartenenta privilegiata, insotitorul fidel al Ioanei, nobilul de tara Jean d'Aulon, i se inchina in conformitate cu uzantele feudale, in genunchi si atingandu-i mainile. Aceasta este pozitia vasalului care ii jura credinta suzeranului sau. Scena nu ar fi putut avea loc daca Ioana era doar o simpla ciobanita lorena, manata de eroism si patriotism. Ideea unei origini nobile nu este chiar recenta. Inca din acea perioada, secretul casei regale incepea sa transpire. Vocile au fost acoperite de trecerea timpului, insa documentele si sursele scrise care s-au pastrat par sa confirme aranjamentul curtii regale. In 1430, poetul Marin le Franc scria:"Fecioara era fiica a unui mandru print, iara nu fata unei simple ciobanite". In fata atator argumente, chiar si misterul "vocilor" incepe sa se clatine intrucat, in timpul procesului, Ioana a marturisit ca ceea ce auzea nu venea din cer si ca i s-au dat doua sfatuitoare, dar ca i s-a interzis sa vorbeasca despre asta altcuiva decat regelui Frantei. Se pare ca cele doua sfatuitoare nu erau altele decat Yolande, fiica regelui de Aragon, vaduva lui Ludovic d'Anjou si soacra lui Carol al VII-lea, cel care a luat-o in casatorie pe fiica ei, Marie. Dincolo de aceste titluri, Yolande era inzestrata cu geniu politic, scopul ei fiind ca ginerele usor de manipulat sa fie uns cat mai repede, iar englezii sa fie alungati din tara. Ori chiar acestea erau si scopurile Ioanei, care pare ca a jucat rolul instrumentului perfect. In aceasta misiune a fost sustinuta si ajutata de Collete Boylet, stareta generala a Ordinului Franciscan feminin care a reformat ordinul si a fost canonizata in 1807. O alta persoana implicata a fost mama oficiala, Isabelle Romee. Poate ca nu este tocmai o intamplare faptul ca Ioana a auzit pentru prima data "vocile" in anul 1420, anul in care este semnat Tratatul de la Troyes, care ii ameninta tronul lui Carol al VII-lea, ginerele Yolandei. Contextul politic al vremii care statea sa ii strice planurile de domnie Yolandei a facut necesara si urgenta mirungere a lui Carol al VII-lea, un act plin de semnificatii in sine. Insa inainte de asta, trebuia ca un alt miracol sa se intample, unul de natura sa frapeze atat inamicul cat si populatia a carei imaginatie se aprindea foarte usor si care putea fi si mai usor alimentata in scopul manipularii. Un regat salvat de o ciobanita era un plan magistral si o lovitura geniala de razboi, plan care purta amprenta Yolandei, cea despre care se spunea ca este o femeie cu inima de barbat. Iar Fecioara din Orleans se potrivea de minune acestui plan. Faptul ca aceasta primise o educatie sanatoasa in copilarie si adolescenta este confirmata si de faptul ca vorbea limba franceza foarte bine, desi in regiunea in care crescuse nu se vorbea decat graiul loren. Mai mult decat atat, Ioana stia sa calareasca si sa manuiasca armele, abilitati care nu ar fi putut exista in lipsa unui antrenament anterior. In momentul in care a iesit in lume, Fecioarei din Orleans nu i-a fost deloc greu sa acceada catre cercurile foarte inalte, lucru aproape imposibil pentru o simpla ciobanita. Tot in aceasta perioada, purta la mana un inel cu insemnele casei de Orleans, iar cand si-a comandat un costum a cerut sa fie facut din materiale in culorile verde si rosu-inchis, desigur, culorile casei de Orleans. In diferite ocazii, cunostintele ei pareau sa depaseasca nivelul obisnuit al unei localitati lorene: la un moment dat, Ioana a facut aluzie la un acord secret incheiat intre Carol al VII-lea si Scotia, informatie pe care nu o putea avea decat de la sursa. Reusita planului Yolandei era conditionata de doua lucruri: adevarata origine a Ioanei trebuia sa ramana secreta, iar in acele timpuri in care credintele si intamplarile miraculoase faceau deliciul oamenilor trebuia ca interventia acesteia sa poarte neaparat o amprenta miraculoasa. Culmea, chiar acest lucru ar fi facut-o mai credibila in ochii tuturor. Tocmai aceste doua motive au stat la baza intemeierii mitului ciobanitei care s-a transformat intr-o luptatoare, manata de un patriotism arzator. Educatia stricta si sfaturile pe care le primea de la "voci" au facut ca in timpul celebrului proces, Ioana sa adopte comportamentul unui prizonier de razboi, evitand sa raspunda la intrebarile compromitoare sau sa ofere informatiile cerute. Daca mintea, o facea numai pentru ca jurase sa pastreze secretul. Inteligenta si educatia de care beneficiase au ajutat-o sa evite si sa pacaleasca intrebarile judecatorilor, astfel incat aceasta a reusit sa nu isi incalce promisiunile pe care le facuse "vocilor". In momentul in care au condamnat-o la moarte, judecatorii erau convinsi ca cea care pornea catre rug la o varsta atat de frageda nu este decat o simpla ciobanita. Cu toate acestea, ea a facut o singura dezvaluire tribunalului, pe care acestia au considera-o o mostra de infatuare: "Daca ati fi mai bine informati asupra persoanei mele, v-ati dori sa nu mai mai aflu in mainile voastre". Aici pare sa iasa la iveala personalitatea unei adevarate fiice a Frantei, care si-a permis sa ii reproseze ducelui de Lorena infidelitatea conjugala, si pentru a carei salvare din mainile inchizitorilor s-a oferit suma de 10.000 de livre, o suma neobisnuit de mare pentu o simpla fata, dar suficienta pentru "rascumpararea din captivitate a regilor, printilor sau marilor oameni de stat", dupa cum era subliniat in scris.