Sandro Biottichelli / Alessandro di Mariano Filipepi

Caracteristic artei lui Botticelli este faptul că portretele lui  prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale, cu chipuri puternic “creionate”, poarta amprenta tematicii generale, dar si caracterul atribuit personajului individual. Botticelli se arata un cercetător atent, aproape sentimental al sentimentului uman. Operele sale pana la perioada lui Savanarola sunt inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino si ale umanismului lui Pico dela Mirandola. Venus (Naşterea lui Venus)  1486 (?) Athena Pallas şi Centaur (1420?) Buna Vestire (1490?) Întoarcere de Judith (1445 - 1510) Madonna carte 1483 Simonetta Vespucci (1475?) Autoportret Botticelli a pictat cinci tablouri în care prezintă Adoraţia Magilor, cel mai cunoscut se află la Galeria Uffizi din Florenţa. Pictorul îi reprezintă pe toţi membrii familiei Medici, precum şi alte câteva personalităţi importante ale vietii florentine contemporane lui. Astfel, persoana a doua din stânga, cu pălărie roşie, este filozoful umanist Pico della Mirandola, ultimul din dreapta, în mantie portocalie, este însuşi Botticelli.Tabloul Naşterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, a fost realizat la comanda lui Lorenzo şi Giovanni di Pierfrancesco de Medici, pentru vila lor din Castello. În această capodoperă, Botticelli acordă multă atenţie zugrăvirii mişcării provocată de vânt, cascada de păr a zeiţei – care parcă tocmai s-a ivit din valurile mării – e răsfirată de vânt şi se termină în destrămări moi. Trupul de opal al zeiţei Venus, cu albastrul cerului şi turcoazul mării în fundal, este subliniat cu o tonalitate deschisă, subtil diferenţiată, apropiată de auriu.Compoziţia Primăvara este o operă extem de distinsa, cu o senzatie de miscare prin pozitionarea  muzelor şi bucuria care radiază din gratia lor aproape ireala. Figura centrală este Venus, în jurul căreia se grupează celelalte personaje: Primăvara împrăştiind flori, lângă ea Flora şi Zefirul, la stânga cele Trei Graţii şi zeul Mercur cu caduceul, deasupra lor Cupidon. Privitorul are impresia că spaţiul pictural este o scenă de teatru, caracteristica în epoca Renaşterii Florentine.Toate tablourile de mai sus sunt concepute si executate in prima perioada a carierei lui Sandro Botticelli, perioada cand a luat contact cu idealurile si ideile “Academiei Florentine” a lui Ficino si celebrul manifest al Renasterii compus de Pico de la Mirandola “Conclusiones philosophicae, cabalisticae et theologicae”, cu nemuritoarea introducere “Oratio de dignitate hominis“, care mai târziu va deveni unul dintre cele mai renumite texte filozofice ale Renasterii si ale  umanismului italian. Sandro Botticelli a fost pana la nefasta lui intalnire cu Savanarola un demn reprezentant al innoirii spirituale cu tot ceea ce a reprezentat ea. Sandro Botticelli şi inceputurile “Manierismului” Manierismul este un  stil artistic care lega  Renaşterea cu începuturile Barocului si duce la crearea Clasicismului. Manierismul se dezvolta în Italia începând cu  prima parte a secolului al XVI-lea (cam 1520-1525), sfârşitul perioadei fiind  apreciat de diverşi istorici ai artei între anii  1600 – 1650. Considerat la inceput o ruptura de idealurile Renaşterii, manierismul a fost considerat o decadenţă, în contradicţie cu ideile si tehnicile generaţiilor anterioare. Astazi parerile majoritare vad manierismul  ca o continuare a căutărilor şi realizărilor artiştilor reprezentativi ai Renaşterii.Jefuirea Romei în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: “la maniera“.Un observator atent poate vedea diferenta enorma dintre tabloul “Venus şi Marte”, bazat pe imaginarul doctrinei astrologice umaniste a lui Marsilio Ficino, în care analizează relaţiile de armonie şi contrast ce au loc între astre si “Punerea in Mormant” sau “Calomnia”. Venus este zeiţa iubirii şi a armoniei, pe când Marte este zeul războiului. În structura compoziţiei putem descoperi un echilibru perfect între cele două figuri, culcate pe jumătate, în poziţii aproape simetrice. Deosebit de reuşit este jocul clarobscur de pe chipul lui Marte.Pe de alta parte acelasi observator atent poate sesiza in “Punerea în mormânt” si “Calomnia”, ambele pictate un deceniu dupa “Venus şi Marte”, intrarea in manierism si folosirea unor tehnici complet diferite. Lucrările lui Botticelli pierd din popularitate în ultimii ani ai vieţii sale, trimise mai in spate  de operele lui Leonardo, Rafael Sanzio şi Michelangelo. Creaţia marelui maestru florentin, uitată la începutul secolului al XVI-lea, este redescoperită trei decenii mai târziu, si se dezvoltă stilul manierist, transformandu-l de fapt in premergatorul curentului amintit mai sus. “Prerafaeliţii” englezi din secolul al XIX-lea vor prelua  frumuseţea figurativa a lui Botticelli. Fascinati tocmai de acea finete si mister care le vor imbogati romanticismul lucrarilor lor. Florenţa lui Sandro Botticelli Sandro Botticelli, pe numele lui adevarat, Alessandro di Mariano Filipepi, a fost cel mai talentat dintre membrii familiei Filipepi, cunoscuta sub porecla “Boticelli” (adica butoiaş). Alessandro (Sandro) s-a născut in 1445 în Florenţa, ca al patrulea fiu al familiei Filipepi. Cartierul Ognissanti, locul de rezidenta a familiei Filipepi, este localizat  pe malul râului Arno, considerat fiind cartierul meşteşugarilor mai bogati. Conform lui Giorgio Vasari, Sandro a fost primit in ghilda aurarilor acolo unde si-a inceput si ucenicia. Între aurari şi pictori au existat legături strânse, Sandro Botticelli rămanand pentru totdeauna membru al ghildei aurarilor. În 1464,Botticelli este primit în atelierul maestrului Fra Filippo Lippi şi lucrează ca ucenic la pictarea frescelor catedralei de la Prato. Când Lippi pleacă la Spoleto, Botticelli este invitat la reşedinţa din Via Nuova a bogatei familii Vespucci – incuscrită cu familia Medici, pentru care  va lucra până aproape de sfârşitul vieţii. Intre anii 1467-1468 frecventează atelierul pictorului şi sculptorului florentin Andrea del Verrocchio, fiind perioada cand va executa  primele sale lucrări independente.La 25 de ani, în 1470, isi deschide propriul său atelier, primind de la Consiliul Comercial comanda unui tablou, care înfăţişează forţa si insemnatatea orasului. In 1472, Sandro Botticelli devine membru deplin al asociaţiei Sfântul Luca, care reuneşte pictorii din FlorenţaIn 1474 Sandro Botticelli picteaza  unul din cele mai cunoscute portrete ale lui, portret care il consacra ca un mare maestru al portretelor umane – Ritratto d’uomo con medaglia (Tânăr cu medalie), pictura expusa si astazi in Galeria Uffizi. Nu ştim cine a fost bărbatul pictat, disputa istoricilor de artă nu a fost tranşată până în zilele noastre, părerea cea mai acceptată este că ar fi vorba de gravorul de medalioane Antonio Filipepi, fratele pictorului. Un an mai târziu decorează capela bisericii Santa Maria Novella din Florenţa. Aici execută prima versiune a Adoraţiei Magilor, temă ce revine de mai multe ori în creaţia sa. Figurile din această compoziţie reprezintă cunoscute personalităţi ale epocii, în special membri ai familiei Medici. După 1478, legăturile artistului cu această familie devin tot mai strânse. Graţie Medicilor, Botticelli pătrunde în cercurile intelectuale ale epocii, el devenind influentat de curentele vremii inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, personajul cel mai influent  al “Academiei Florentine”. În 1481, Papa Sixtus al IV-lea îl însărcinează cu realizarea a trei fresce pentru Capela Sixtină, unde Sandro Botticelli lucrează împreună cu marii artişti ai vremii – Domenico Ghirlandaio, Piero del Pollaiuolo şi Pietro Perugino. După mai bine de un an, Botticelli părăseşte Roma şi se întoarce la Florenţa. Situaţia politică în oraş se înrăutăţeşte, când marea familie a Medicilor – în special după moartea lui Lorenzo di Medici în 1492 – începe să piardă popularitatea şi este izgonită din Florenţa.